Drumul de care avem nevoie nu e întotdeauna drumul cunoscut
Duminica trecută am fost la sora mea să jucăm Cutia Pandorei. Ne-am strâns vreo 12 femei, nu ne știam chiar toate între noi, dar un lucru ne-a adus pe toate împreună: aveam nevoie de o gură de aer proaspăt și să ne ventilăm.
Intenția a fost să venim fără copii și bărbați, însă, s-a demonstrat pe această cale că e nevoie doar de un moment ca să descoperim minunea din jurul nostru. Soții prezenți s-au bucurat să stea împreună în bucătărie și să ne pregătească masa, iar copiii să înțeleagă conceptul de ”mama se joacă acum” așa cum nici lor nu le place să fie întrerupți din joacă.
Aș putea spune astfel că jocul Cutia Pandorei a trecut testul cel mai complicat.
Motiv care mă duce la discuția de astăzi, despre cum mintea noastră inteligentă și automatizată, care vrea să știe exact totul și să nu fie luată prin surprindere de teamă să nu găsească răspunsul potrivit, are nevoie din când în când de un reset.
Pentru că știți voi, drumul de care avem nevoie nu e întotdeauna drumul cunoscut.
Se spune de multe ori, și sunt convinsă că ați auzit și voi această idee că de la o vârstă încolo, când începi să îmbătrânești, devii mai inflexibil, tabieturile devin stil de viață, schimbările de percepție, de comportament se produc mai greu sau deloc, iar defectele pe care alteori reușeam să le mai dăm de cap, acum ne controlează aproape în totalitate.
Explicația este simplă: mintea noastră și-a format o cale de funcționare bătătorită de ani de zile încât acum, după ani de funcționare e foarte greu sau chiar imposibil să mai schimbi fundamentul.
Așa că în loc să vă mai supărați pe bătrânul de la 2 că vă bate cu mătura în calorifer, mai bine oferiți-i un zâmbet, un cozonac, o ciocolată.
Drumul către minte trece întotdeauna prin inimă.
În duminica aceasta, după ce ne-am jucat Cutia Pandorei, am vorbit mult, am râs și mai mult, la final, cu copiii excitați, iar mintea obosită, am plecat fără geantă acasă.
Am realizat abia când am ajuns acasă, iar pentru că între mine și casa sorei mele este o oră de mers cu mașina nici nu mi-a trecut prin cap să mă întorc. Dar nici mintea mea n-a procesat complet situația, cum nu i s-a mai întâmplat niciodată acest lucru, n-a avut ca răspuns un istoric de tipul:
– În geantă ai portofelul, în portofel bani, acte, cu actele mergi cu mașina și tot așa.
Sau:
– Îți amintești data trecută când ai uitat geanta acasă? Nu ai avut bani să plătești cumpărăturile la magazin.
Nimic. Zero.
A doua zi, luni, avea Beti festivitatea de premiere la școală. Pe la 11, mă îmbrac frumos ca să plec în oraș să cumpăr niște flori doamnelor și să ajung la 12.30 la eveniment. Îmi amintesc că am geanta lăsată la soră-mea, îmi zic că nu e problemă că îmi iau alta, îmi bag telefonul în ea și dau să caut portofelul.
Dar stai așa că portofelul e în geanta cealaltă. Păi nu e nimic, îmi zic, că am numai actele acolo. Și banii?
Și brusc, inima a început să-mi bată cu putere, capul să intre într-o super panică și să-mi strige în urechi:
– Banii!!
Pentru câteva secunde am rămas blocată. Nu am bani, inspiră, expiră, nu am bani, inspiră, expiră, nu am bani de flori. O să fiu singura fără flori. Ce-o să zică Beti? Ce-o să zică lumea? Singura fără flori, fără bani….
Stăteam îmbrăcată frumos în mijlocul casei, uitându-mă în neant.
– Și, acum ce faci? Îți plângi de milă și mori sau te concentrezi pe rezolvat problema?
Rezolvăm problema!
Mi-am amintit că vecina și prietena mea are o grădină plină de trandafiri, așa că am sunat-o să-mi dea câțiva.
Evident că am râs împreună de întreaga situație, și mi-a oferit cu mare drag. Cu ocazia asta mi-am reamintit cum e să faci buchete de flori acasă, cu hârtie de la bomboane și șnur de la invitațiile de nuntă de dinainte de pandemie.
A doua zi, însă, aveam nevoie de Lidl ca de aer. Mi-a dat soțul 50 lei că atâta avea prin buzunare, dar așa panică m-a luat că dacă mi-ar fi spus cineva înainte, nici n-aș fi crezut. Nu am mai intrat într-un magazin să calculez prețurile produselor ca să văd dacă îmi ajung banii de când eram în facultate și abia se deschisese Carrefour-ul de la Orhideea.
M-a luat cu tremurat, ce o să fac dacă iau prea multe, ce o să fac dacă vreau ceva și nu îmi ajung banii – ei, aici m-a lovit copilăria peste ochi.
Că una e să ai cu ce și să decizi tu asumat că nu îți trebuie, alta e să vrei și să nu poți avea pentru că nu ai cu ce cumpăra.
Inițial, mintea mea mi-a zis să nu mă duc. Că am de toate acasă, că nu e nevoie de nimic…
– Dar nu am pâine pentru sandviș, i-am spus eu.
– Nu le faci sandviș, le dai biscuiți.
– Nu am ouă pentru gustare.
– Găsești tu altceva să le dai la gustare.
Vedeți mintea cum vrea să ne protejeze? Să nu ne simțim rău, să nu simțim emoția aia puternică de teamă, de rușine, de a fi diferit, nepotrivit. Mintea nu vrea asta pentru noi.
Dar ce credeți că am făcut eu?
M-am dus.
Am vrut să simt din nou cum e să nu ai, cum e să vrei păpușa aia în cutie de lemn cu haine și accesorii de doctoriță pe care toate prietenele tale o au și tu nu, cum e să vrei o pungă de pufuleți de la cofetărie și pe tine să te aștepte mama cu pâinea pe cartelă acasă.
Cum e să vrei fructe, multe fructe, mere, pere, banane, portocale și buzunarul tău să fie gol.
Cum e să vrei să mănânci o ciocolată întreagă, toată – toată de poftă, și să trebuiască, în schimb, să-ți plătești căminul.
Am intrat să trăiesc toate astea încă o dată, frustrarea, tristețea, supărarea și speranța că atunci când voi fi mare, voi munci ca să am de toate!
Am intrat nu ca să mă bucur că acum am de toate, ci ca să nu uit să apreciez timpurile care m-au învățat să fiu omul curajos de astăzi, să îi spun minții că se poate, că orice e posibil, că teama e bună ca să o înfruntăm și să ne descoperim puteri ce stau numai dincolo de ea.
A doua zi, spre seară, am trecut pe la sora mea să-mi iau geanta. Părinții mei mă așteptau acolo cu 2 kg de cireșe:
– Uite, știu că-ți plac și nu aveai bani să-ți iei.
Și am mai intrat să-mi amintesc că întotdeauna există familia care să-ți fie aproape.
* Dacă aș avea o baghetă magică, aș face ca toate mamele din lumea asta să-și rupă măcar 5 minute pe zi numai pentru ele, să se relaxeze și să se binedispună. Dar pentru că nu am nici o baghetă magică și șansele să capăt una sunt reduse, am scris Destin de mamă tocmai pentru cele 5 minute din zi pe care le merită fiecare părinte din plin.
** Cutia Pandorei, mi-am imaginat acest joc ca un prieten pe care nu îl avem lângă noi în momentul acela când ne-am dori, când am avea nevoie, să încurajeze femeile să se întâlnească mai des și să se ventileze, să aducă o vorbă bună în cuplu atunci când credem că nimic nu se mai poate face, să zâmbim și să ne amintim că nu suntem niciodată singure!