Ecranele sunt un instrument perfect de a îți cunoaște mai bine copilul, de a educa sănătos un viitor adult
Sunt deseori întrebată despre relația copiilor mei cu ecranele: dacă stau, cât stau, pe ce stau, ce fac când nu stau.
Iar de fiecare dată spun că răspunsul nu e deloc simplu și diferă de la caz la caz. Pentru mine, nimic nu e alb sau negru. Nu e o listă pe care să o aplice toată lumea din jurul meu.
Știu că în secolul vitezei, lumea nu mai are timp să audă explicații și soluții care azi se aplică și mâine, nu.
Doar că eu funcționez diferit. Eu trăiesc în secolul vitezei, dar îmi aleg singură ritmul. Ritmul inimii mele. De 3 ani de zile lucrez cu Human Design, fără nici măcar să știu că se cheamă așa, iar acum că îl implementez la modul profesional, să mă iertați că orice analiză include o hartă natală.
Ceea ce este de menționat aici și foarte important de luat în calcul, fie că sunteți familiarizat cu metode precum Human Design sau Cheile Genelor, e că indiferent de ceea ce urmează să vorbesc și pare specific persoanelor în discuție, la bază, informația se regăsește la fiecare dintre noi, într-o variabilă mai mare sau mai mică. În funcție de harta natală a fiecăruia. De aceea, nu e decisiv să o aveți, vă ajută dacă rezonați cu metodele, atâta tot.
Pe de altă parte, am citit multe cărți la viața mea despre ecrane, probabil pe cele mai multe din toate cărțile citite de când sunt părinte. Am avut o perioadă când am fost și trainer pe tema ”Efectul ecranelor asupra vieții copiilor”, deci, în teorie aș putea să-mi dau doctoratul.
Dar ce simplu ar fi dacă o diplomă ne-ar face învingători, fericiți și împliniți!
Din păcate, eșuăm vertiginos la practică pentru că e atât de simplă, încât în secolul vitezei creierul nostru nu mai reușește să se oprească și să vadă simplitatea. Dacă nu e mult, greu, obositor, alergat, transpirat, competitiv, nu e pentru noi. Acesta este secolul vitezei.
Eu, în schimb, aleg să mă opresc când toată lumea aleargă și să mă întreb:
Ce pot face ca să-mi simplific viața?
Și să vorbim despre ecrane acum.
Copiii mei sunt 2 la număr. Ambii stau pe ecrane, dar profilurile lor sunt diferite, iar de acest lucru mi-am dat seama când au crescut și am început să le analizez comportamentele în relație cu hărțile de Human Design.
Unul stă zi lumină și caută doar jocuri de competiție, nici nu contează cum se cheamă, celălalt se uită la filme pe youtube și învață cum să facă lucruri din hârtie, cum să deseneze diverse lucruri, învață să cânte, iar apoi, când se plictisește, închide și se duce la altă activitate.
Primul are în harta natală poarta 24, respectiv a Dependenței în umbră, a Inventivității în lumină (Cheile Genelor).
Celălalt are fix cealaltă poartă, 61, care face cu 24, canal. 61 este despre Psihoză, în umbră și Inspirație, în lumină.
Acum, să traducem.
Cel cu Dependența va avea întotdeauna, dar întotdeauna tendința să-l uite Dumnezeu cu ecranele în mână.
Cunosc copii care de mici au stat pe ecrane și ai fi jurat că o să devină niște obsedați, și totuși, astăzi, măricei fiind, chiar sunt departe de a avea probleme de acest fel. Or avea altele, dar vă asigur că stau mai mult la aer, decât al meu cu Dependența în ADN.
Așa că, atunci când sunt întrebată, cât timp stau copiii mei pe ecrane, e greu de dat o cifră și atât. Pentru că nu e despre asta.
Ce am făcut eu în acest caz? Evident, analizând tot profilul, pentru că poarta 24 nu este decisivă în viața unui om. Joacă, însă un rol important și e nevoie să o avem în vedere când luăm decizii.
Abordarea a fost în 2 etape:
1.I-am oferit independență, pentru că și independența se învață. Un copil cu profil 4/1 cum este al lui (doar 10% din toată populația lumii are acest profil), are nevoie să înțeleagă foarte clar direcția, de la rădăcină. Nu e un executant, și cu cât este forțat de părinți mai mult, cu atât caută să facă așa cum crede el. Șansele să iasă prost fiind ridicate.
Copilul meu face școală pe tabletă, deci, exclus să îi luăm ecranele așa cum zice la manual.
În primă fază, i-am dat voie să stea pe tabletă fără nici o limită până când a atins cote exagerate. Peste 5 ore/ zi, în medie.
Având și pe corpul fizic cheia 23 a Contracției, când exagerează, i se face rău. Fie că vorbim de ecrane, mâncare, somn, nesomn, corpul lui fizic reacționează imediat. Răcește sau vomită. Și pentru că știe această lecție de când era mic, punctul 1 s-a rezolvat imediat. A stat 2 zile în pat și a treia a zis:
– Am exagerat cu ecranele!
Am ajuns astfel, la punctul:
2. Am stabilit limite de comun acord: la școală numai pe aplicațiile necesare acolo, iar acasă îmi cere mie timp, îmi apare pe telefon cererea lui, iar eu decid aplicația și timpul cât să stea. Limita de după școală este maxim 2 ore și nu are voie decât pe șah, aplicații de învățat limbi străine pe care le-a descoperit singur.
3. După 2 săptămâni revizuim programul. I-am oferit 3 zile bonus fără limite să vedem dacă a învățat să se oprească. A picat testul, am revenit la limite.
Ideea generală e că o persoană cu Dependența în sânge va avea mereu 2 tendințe: ori să se ascundă în muncă (caracterul reactiv, să se stimuleze), ori să se anestezieze (caracterul represiv), prin ecrane, substanțe.
ADN-ul nu se schimbă, e acolo, așa cum e cancerul în noi toți, dar numai unii mor din cauza lui.
Ce se poate face este să lucrăm cu el. Nu să fugim sau să ne facem că nu e, când el este și vrea să fie văzut.
Partea și mai interesantă, magia, cum îi spun eu este că Dependența are partea ei de lumină: inventivitatea.
Sau cum se zice în limbajul cotidian: ce punem în loc? Nu punem orice și în nici un caz, timpul la nesfârșit al părinților, așa cum eronat se crede.
Pentru că un părinte mereu disponibil, ce credeți? Creează o dependență.
Copilul are nevoie să fie lăsat să descopere viața, asta și în funcție de fiecare profil.
În cazul nostru, cele mai bune idei, cele mai bune căi, cele mai interesante jocuri, cele mai palpitante povești sunt create de același copil cu Dependența în sânge.
Pentru că lumina este Inventivitatea.
Cu cât un astfel de copil, viitor adult, este lăsat, încurajat să se oprească din ce face, să mediteze la o frunză, să miroase o floare, să sară într-o baltă, să privească cerul sau o pasăre în zbor, cu atât Dependența se duce spre lumină. Vedeți de ce e bine să lăsați copiii să se joace în bălți? Să transpire? Să cadă? Să plângă? Să urle?
Numai așa se descoperă.
Inventivitatea este o dependență. Însă bună, din care toată lumea câștigă.
Cu cât acest copil stă mai departe de ecrane, cu atât se transformă într-o persoană la care mă uit uimită și nu-mi vine să cred ce minunăție poate să locuiască în el!
El singur rămâne uimit de propriile lui idei!
Devine dependent să-și descopere singur măreția!
Celălalt copil este atras de inspirație. Psihoza se manifestă atunci când vrea să facă ceva ca pe Youtube și nu îi iese și nu poate dormi noaptea dacă nu îi iese la fel ca în film.
Se blochează pe o idee și nu mai iese din ea. Așa că, aici, problema nu sunt ecranele, ba din contră, aș spune că o ajută ca să înțeleagă flexibilitatea minții.
”Eu nu pot așa, dar pot diferit și pentru mine e suficient. Ce am învățat din asta? Ce beneficiu mi-a adus acest exercițiu? Cum pot folosi pe viitor această lecție?”
Așa că, ce să vă răspund la întrebarea cu ecranele?
Copiii mei stau atâta timp cât consider că le este necesar în dezvoltarea lor naturală.
Dacă ar fi totuși să dau un sfat universal valabil, ar fi acesta: fiți prezenți în viața lor!
Unde a fi prezent nu înseamnă a fi fizic acolo. Eu, de exemplu, acum, în timp ce scriu la mine în birou, copiii se joacă singuri, dar eu sunt prezentă între ei pentru că nu au ecrane. Se joacă împreună, exersând, unul inventivitatea, celălalt, inspirația. Și făcând canal cele două porți (61 cu 24), se înțeleg perfect.
Ceea ce ne duce la tema autorității parentale, unde copiii se comportă ca și cum aș fi acolo, dar de fapt, nu sunt.
Dar asta e deja, o altă discuție.
