Prețul de a fi cel mai bun

M-a întrebat azi dimineață copilul în drum spre școală:

– Mami, tu vrei să fii primul om de pe planetă?

Ca paranteză, nu obosesc să admir magia Universului care ne dă copiii de care avem nevoie. Cumva, în afara puterii noastre de control, copiii reușesc să ne apese exact locul pe care ai nevoie să îl vezi și exact la momentul potrivit.

Sunt într-o perioadă foarte, foarte aglomerată. Când mă uit la mine parcă și fața mi s-a transformat, par mai slabă cu toate că nu am slăbit, dar mi se pare că sunt stoarsă de energie la un nivel la care nu am fost vreodată.

Iar în acest context, copilul mă întreabă dacă vreau să fiu primul om de pe planetă.

Și eu am simțit brusc o și mai mare greutate pe umeri.

– Nu, nu vreau să fiu primul om de pe planetă. Este foarte obositor să fii primul omul la ceva. Vreau să fiu primul om, dar vreau să fiu și al doilea, al treilea și uneori, chiar ultimul.

Visul de a fi cel mai bun, de a livra, de a controla, de a câștiga

Le-am spus eu vise, dar ele reprezintă niște nevoi ale Inimii pe care le găsim în harta Human Design. La unii dintre noi sunt definite o parte, la alții toate, la alții nici una.

Și de aici provine și diferența de abordare a acestor nevoi. Unii sunt mai competitivi, alții vor să fie cei mai buni cu orice preț, alții se epuizează livrând, pe alții nu îi interesează atât de mult.

Eu sunt cea cu a fi cel mai bun și a fi competitiv, a câștiga.

Ce înseamnă a fi cel mai bun?

Pentru mine n-a contat în ce mă bag, important era ca atunci când am ales să fac ceva, să fiu cea mai bună.

Ce s-a întâmplat când nu am fost cea mai bună?

Mi s-a rupt inima în bucăți. Că doar vorbim de centrul Inimii, nu?

Ce mi s-a întâmplat când nu am câștigat ce am vrut?

Mi s-a rupt inima în bucăți. Că doar vorbim de centrul Inimii, nu?

Ce se întâmplă cu cei care livrează necontenit? Rezultate, bani, bunuri? Se epuizează. Și dacă renunță să livreze?

Li se rupe inima în bucăți. Consideră că nu sunt buni de nimic, că ceea ce fac ei nu contează, că nu mai sunt apreciați.

Gândiți-vă acum că vorbim de un tată și un soț care pune presiune pe el să livreze pentru familie.

Sau care lucează într-un mediu competitiv și nu câștigă atât cât simte el că are nevoie.

Sau de o mamă care își crește singură copiii.

Cum ar putea ei să se oprească când pe de o parte, natural, au nevoie să livreze, să fie în competiție, iar pe de altă parte, au o casă de ținut?

Mă uit în jurul meu la oamenii pe care îi cunosc. Pe zi ce trece se transformă. Când aveam 30 de ani, aveam mai multă energie să ducem pe umeri toate aceste presiuni. După 40, dacă nu deschidem ochii să ne uităm ÎN NOI, să începem să ne echilibrăm și să luăm decizii din ce vrea inima mea cu adevărat și nu din presiuni sociale, vom ajunge să ne trăiască viața pe noi sub iluzia că ”asta mi-am dorit”. Care, în realitate, e o teamă de pierdere a siguranței.

Mă țin de ce am că dincolo s-ar putea să fie mai greu. Am muncit atâția ani pentru asta, nu voi lăsa totul pentru un drum nou necunoscut. Eu nu mai pot să o iau de la capăt. În realitate, drumul nou este cel ușor, dacă ne dăm voie să-l vedem.

Vestea bună e că întotdeauna ne vom împlini scopul în viața asta. Doar drumul diferă. The easy way sau the hard way!

Eu am ales aproape întotdeauna drumul greu pentru că este teoria cu care am plecat în viață.

Am apărut pe lume greu, am ajuns într-un context de viață dificil, și inconștient – inconștient care se creează cu 88 de zile înainte să ne naștem, încă din ziua ZERO a mea în formă fizică pe acest pământ, am fost condiționată să cred că viața mea este grea.

Dacă mă întrebi cum a fost copilăria mea, cum a fost viața mea, răspunsul automat este:

– Grea, a fost grea. De aia respir greu, spre deloc. Aerul ne ține în viață, iar eu cu aerul am o provocare. Nu pot respira. Simt mereu că respir pentru altcineva și nu pentru mine. Și pentru cei pasionați de psicho, energia masculină vine din această respirație, a tatălui care suflă viață. (If you know what I mean)

Iar eu, din această greutate, am ales mereu să-mi fie greu.

Să fiu cea mai bună prin greutate, să îmi aleg luptele cele mai grele, oamenii care nu m-au vrut, care m-au respins, m-am dus către ei pe altă cale, iar cei care veneau la mine ușor i-am respins cu nonșalanță.

A fi cel mai bun, a livra, a controla sunt nevoi ale Inimii, însă, ele funcționează în umbră și lumină.

Eu îmi voi dori întotdeauna să fiu cea mai bună, e ceva ce nu pot schimba, însă, ce pot face este să schimb abordarea acestei nevoi.

În primul rând să îmi dau voie să simt că sunt cea mai bună acum și aici.

Sunt cea mai bună soție. Nu mai trebuie să fac nimic altceva. Sunt cea mai bună. Punct. Și când nu fac mâncare și când uit să iau copiii de la școală, și când am întâlniri până la 8 seara sau 10 și apoi cad lată, și când stau cu hainele uscate în uscător câte 4-5 zile de nu știu de ce nu le găsesc în dulap, și când citesc în cărți de Tarot și sunt considerată vrăjitoare, sunt cea mai bună soție. Punct. Acesta este maxim de bună soție. Nu există mai mult. Stop here.

Există, însă, mai bun pentru mine. PENTRU MINE. Nu pentru mine din perspectiva lor. Abordarea e diferită.

Sunt cea mai bună mamă. CEA MAI BUNĂ. Și când nu-mi tratez copiii pentru că îi tratez pe alții, și când nu îi duc la înot sau îi duc chiar dacă nu vor și când țip și când uit, și când îi las pe ecrane sau nu îi las, și mai ales, mai ales când nu sunt constantă în ceea ce fac și zic. Pentru că îmi este foarte greu să fiu constantă pentru că încă nu înțeleg la nivel profund cum poate să fie viața mea ușoară atunci când în capul meu a fost mereu greu. Și de aia, uneori îi las, alteori nu-i las. Uneori zic, apoi, nu mai zic. Pentru că încă mai lucrez în a avea răbdare cu mine și cu intuiția mea. Iar copiii mă provoacă cel mai mult pentru că relația funcționează pe rolul de împlinire al femeii, acela de mamă.

Sunt cea mai bună pe ceea ce fac profesional. Sunt a problem solving person. Ai o problemă? Eu îți dau claritate. Pentru mine treaba asta este cea mai simplă. De altfel, în Human Design, despre profilul meu se spune așa: Că ofer energie și claritate celor din jur pentru a-și împlini scopul în viață, dar am nevoie să accept că fiecare are ritmul lui. Aceasta este cheia 34 din Human Design, pentru cei cu care lucrez. Cea mai puternică energie care canalizată în direcția nepotrivită creează haos. Ca o bombă atomică. Ea explodează, dar cu ce preț?

A fi cel mai bun, a livra, a câștiga sunt împlinite atunci când o faci din inimă, că asta îți place și nu din cap, din minte, din rațiune, că așa știi tu că e mai bine pentru tine sau pentru cei din jur, care vine conex cu povești din trecut. Uitați-vă cât de mult ne condiționăm copiii sau câte certuri în cuplu sunt pentru că eu vreau așa, iar tu vrei altfel. De unde? Din poveștile noastre din cap.

Centrul Inimii este motorul ego-ului nostru. Adică, produce energie, acționează ca să răspundă la întrebarea: care este valoarea mea în lume?

Însă, ca orice motor, ca să funcționeze bine, are nevoie să se și odihnească pentru că altfel, se turează și dă în boli de: inimă, stomac, vezică biliară, imunitate.

Am lucrat de curând cu copilul meu cel mare pe mâini, depune foarte mult efort fizic să scrie, și am descoperit că lui i se pare că trăiește o viață grea. Că trebuie să se joace, să meargă la școală…și că îi este greu.

Pentru mine a fost în primă fază șocant, știind conștient că nimeni nu trage de el în nici un fel, merge la o școală privată, nu există presiune pe a face nu știu ce opționale. Ba din contră, din afară pare un copil foarte vesel și relaxat. În realitate, inconștient, el simte că îi este greu. Și da, îi este greu de la mine. L-am născut greu, am crezut că voi muri cu el la naștere și l-am amprentat cu această greutate și cu frica de moarte. Inconștient. Este și fratele mai mare, cu atât mai mult are responsablitatea că el trebuie să demonstreze, să facă, să arate. Și are și nevoia de a fi cel mai bun și a câștiga. Și toate astea s-au dus pe mâini, pe degete. Lucrez acum cu el pe relaxare, pentru a trăi viața ușor, fără stres și fugă continuă în toate direcțiile.

De aceea, secretul nu este să nu mai fim competitivi, să nu ne mai dorim să fim cei mai buni, să nu mai punem pasiune la serviciu, ca să livrăm sau la școală pentru note bune, așa cum se încurajează copiii în ultima perioadă.

Secretul este să știm când să ne oprim ca să ne odihnim.

Când să spunem: stop, sunt ok cu cât am, cu cât am făcut, cu cât am realizat. Acum, mă duc să mă odihnesc. Mă duc la copii, mă duc la mine, acum e timpul meu.

Când o să învățăm această lecție, și copiii noștri se vor liniști, se vor odihni, se vor opri, se vor bucura de rezultat, vor avea claritate pe ce le place să facă cel mai mult. Vor ști unde să-și pună energia pentru a se simți împliniți și nu vor mai alerga în toate direcțiile, chiar și în jocuri video sau în discuții cu colegii pe whatsapp, căutând mereu confirmarea că sunt cei mai buni sau că au pe cineva sau ceva pe care să controleze.

În toate căutările mele, un singur lucru rămâne cert: dacă ne dorim copii echilibrați, trebuie să devenim noi unul.

Trebuie să ne echilibrăm copilul interior, ca să ne echilibrăm ca adult, ca să se echilibreze copiii noștri biologici.

Acesta este drumul, nu este nici un altul.

 

Sursa foto

Share This Story!

Leave A Comment