Niciodată camerele copiilor n-au fost mai ordonate și masa pusă mai rapid

Ne-am apucat de educație financiară că nu se mai putea. Acum, deja avem vechime, suntem la tura 2 de responsabilități și plată a bonificațiilor.

Totul a început vara trecută când pe de o parte, m-au epuizat rugămințile mele de a-și face paturile, de a-și pune la loc jucăriile, de a ieși afară, cu bicicleta, iar pe de altă parte, toată cererile lor:

– Mami, vreau 5 lei pentru o plăcintă la școală.

– Mami, vreau un pluș cu iepuraș.

– Mami, îmi iei și mie cartea aia?

– Mami, vreau o trotinetă!

Nu mai făceam față, nu mai știam dacă trotineta e chiar o nevoie sau moare copilul dacă nu mănâncă plăcinta cu mere, apoi nu mai îmi era clar dacă le cer prea mult să-și facă paturile sau să nu-și rupă blugii în genunchi că, na:

– Sunt și ei copii și au nevoie să se joace, nu? Că dacă nu acum, când?

Ei și toată povestea asta a explodat astă vară, mai pe la finalul vacanței când mi-am zis:

– Păi eu mă chinui cu bugete, cu nu cumpăr azi ghete mai bine peste două luni, cu anul ăsta nu mergem în vacanța aia scumpă, mai bine la bulgari, iar ei nu fac patul, vor numai tabletă, eu să le tai și mărul, să le pun și apă în pahar. Când am ajuns aici și unde am fost în toată perioada asta unde trebuia să cresc copii independenți și responsabili?

Păi eram pierdută între:

– Copiii au nevoie să-și trăiască copilăria, sărăcuții de ei, și

– Las că face mama, că face mai repede și mai bine.

Educație financiară, în două părți

Așa că, începând cu luna septembrie a anului trecut le-am făcut copiilor două foi, fiecare împărțită în două tipuri de responsabilități pe care le-am lipit pe frigider, la îndemâna lor:

1. Cele nebonificate, care țin de igienă, sănătate, în general cele ce țin de persoana lor: de exemplu, Andre avea de făcut patul, de făcut singur ghiozdanul, de luat note bune, de citit 30 de minute pe zi și de făcut singur duș, iar Beti tot de făcut singură patul, de strâns jucăriile și hainele, să se pieptene și să facă duș singură. Evident, că la unele îi mai ajutam eu, mai ales pe Beti, dar scopul era să îi încurajez să le facă singuri. Dacă făceau minim 4 din 5, treceau la:

2. Cele bonificate care țin de conviețuirea în comun, de școală, de ceilalți, în general: Andre avea de pus masa, o zi da, o zi nu, pentru că făcea la rând cu Beti, de întins hainele, de luat de pe uscător și de pus la locul lor după ce erau călcate, de dus gunoiul la tomberonul din fața casei și ce mai aveam eu nevoie să facă. Pentru fiecare responsabilitate în parte primeau de la 0,50 bani până la maxim 2 lei în funcție de câte ori se repeta pe săptămână. De exemplu, pusul mesei era zilnic, deci le dădeam 1 leu, respectiv 3 lei la unul, 3 lei la celălalt și o dată o puneam eu pe săptămână. Apoi, pentru că hainele se spălau o singură dată pe săptămână, la acest task primeau 2 lei. La cel cu ghiozdanul 50 bani pentru că era zilnic la fiecare.

Obiectivul principial e să devină independenți, și câștigatul banilor vine după aceea. Asta pentru noi, adulții.

Pentru motivarea copiilor, i-am pus să se gândească la scopul pentru care vor să câștige bani. Andre vrea un xbox, iar Beti o geantă LOL.

Niciodată camerele copiilor n-au fost mai ordonate și masa pusă mai rapid

Păi am visat eu vreodată să nu mai trebuiască să-i rog frumos să-și facă paturile? Sau să nu mai uite Andre să scoată cutia de la gustarea de la școală, seara când vine acasă? Nici în visurile mele.

N-a existat idee mai bună ca să-i responsabilizez pe copii.

Au fost momente când au fost și descalificați și nu le-au fost plătite bonificațiile pentru că responsabilitățile obligatorii nu au fost îndeplinite per total pe săptămână. Au fost supărări, frustrări, dar n-a zis nimeni că viața-i ușoară.

La final de etapă 1, când a început vacanța de iarnă, ambii strânseseră aproximativ 150 lei. Nu e mult, dar s-au bucurat știind că au fost câștigați de ei. Între timp, Andre și-a luat din ei o carte pe care și-o dorea tare mult și niște plăcinte de la cantina școlii, Beti și-a luat o jucărie. Restul sunt strânși pentru scopul lor final.

Am decis să nu le mai dau bani pentru lucrurile lor extra. Eu le asigur nevoile de hrană, îmbrăcăminte, gustări, distracție dar în limita bugetului nostru. O dată sau de două ori pe lună îi dau lui Andre bani să-și cumpere la gustare ce vrea el de la școală, în limita a 10 lei. Dacă vrea mai mult de două ori pe lună, își ia din banii lui.

În etapa 2, am schimbat puțin responsabilitățile. La cele nebonificate, am scos făcutul patului sau pusul mesei, pentru că astea le-au intrat deja în obicei. Nu mai trebuie să le-o cer eu, iar de acum înainte sunt obligați să o facă oricum, ca și principiu de viață. Acum, și pentru că ne-am mutat în altă locație și nu prea  mai ies afară, la aer, i-am pus pe amândoi obligatoriu 30 de minute afară, în curte să se joace, le-am făcut program de tabletă și sunt obligați să-l respecte, Andre trebuie să citească, Beti să strângă în continuare jucăriile că mai are de lucru la treaba cu ordinea. Am scos și treaba cu întinsul hainelor pentru că între timp mi-am luat uscător și nu se mai aplică.

La cele cu bonificații am ridicat ștacheta. Au de pus vasele la spălat, în mașină, de udat florile (yeeeey!), Andre trebuie să-și pregătească gustarea pentru școală, iar Beti să scoată prosoapele ude și costumele de baie din rucsac atunci când ne întoarcem de la înot. Sumele variază între 1 și 2 lei, după cât de des se repetă pe săptămână.

Copiii sunt tare încântați și motivați să mai câștige niște bani.

Eu abia aștept să respecte programul de tabletă.

Nu a fost deloc simplu să mă conving că e bine ce fac

Pentru că și mie, ca marea majoritate a părinților, probabil, îmi este mult mai comod să le fac eu ca să nu mai pierd vremea învățându-i pe ei. Imaginați-vă că Andre va trebui să-și facă singur pachetul pentru școală. Nu-i va fi simplu, nici lui, nici mie. Că trebuie să-și curețe morcovul sau castravetele, să și-l taie, apoi, dacă am făcut orez cu lapte să nu uite să-și pună linguriță, detalii pe care le va învăța, greșind, uitând.

Nici mie nu o să-mi fie simplu, nu? Lui o să-i ia să-și facă pachetul 20 de minute, mie îmi ia 10.

Dar cine vrea să crească un copil independent care atunci când se va duce la casa lui să nu trebuiască să-i pună nevasta apă în pahar și mâncare în farfurie? Să știe și el să se descurce, să ajute, să facă echipă cu soția în casă.

Simplu nu e pentru nimeni. Dar vă garantez, că nimic pe lumea asta nu e mai înălțător să vezi o cameră de un copil la 6 ani cu patul făcut fără nici măcar să i-o fi cerut.

Sau seara, în pat cu dușul făcut, citind o carte.

*** Despre Destin de mamă: este o reprezentare cu tușe ironic-amuzante a vieții de familie de astăzi, precum și a universului interior al femeii contemporane, răvășite și supraîncărcate. Dina a găsit soluția de a te lăsa, ca femeie, în ghidajul instinctului și al intuiției feminine, recunoscute ca fiind salvatoare, plus o bună educație – adică ceea ce știi după ce ai uitat tot.” (Oana Moșoiu, soră, trainer, voluntar, profesor, mamă ș.c.l)

Sursa foto