Niciodată omul de partea cealaltă de receptor n-a fost mai important pentru a salva o generație de oameni în derivă!
M-a sunat zilele trecute o vecină pe care eu n-am văzut-o niciodată în viața mea, dar cu care am vorbit de două ori la telefon pe diverse situații legate de o parcare și mi-a spus așa:
– Bună Dina, sunt vecina de la parter, te-am sunat să-ți mai povestesc ce se mai întâmplă cu viața mea.
Pe cuvântul meu de om că așa mi-a spus.
Evident că eu am rămas ca emoticonul ăla cu ochii mari, bulbucați, iar ea a râs un pic, dar am simțit în ton că nu e doar o glumă.
Mi-am pus căștile, pe care de când cu coronavirusul le țin mereu în apropiere, și-am început s-o ascult.
Partea bună e că sunt o foarte bună ascultătoare. Și n-o zic să mă laud, că nu știu dacă e ceva neapărat de lăudat în toată treaba asta, cu toate că de foarte multe ori mi s-a întâmplat să îmi spună lumea:
– Nu știu sincer cum poți să asculți atâta timp pe cineva care spune mereu același lucru, asta făcându-se referire la o prietenă comună care nu se întâmplă niciodată să vorbesc sub 30 de minute cu ea, ascultând mereu și mereu și mereu același lucru.
Partea și mai bună, aici poate că ar trebui să mă invidiați, e că mie mi se par toate astea studii de caz, nu mă plictisește nimic, parcă aș citi o carte vie, precum îi citesc lui Beti aceeași poveste în fiecare seară, dar sfârșitul poate fi diferit în funcție de inspirația zilei.
Și să nu credeți că vecina mea mi-a spus cine știe ce secrete ferecate cu 20 de chei purtate la brâu de Barbă Albastră, dar recunosc că m-am simțit ca la o cafea cu o prietenă pe care n-am mai văzut-o demult, povestindu-mi despre copil, coronavirus, temeri, spitale și griji.
Probleme de oameni normali. Nu mă sunase să-mi ceară părerea, de fapt m-a întrebat cu ce-mi tratez copiii când vomită, cred că a fost singura întrebare, în rest, avea nevoie să vorbească cu cineva. E singură în București și cred cu tărie că avea nevoie de cineva să o asculte. Doar să o asculte, eventual să nu-și dea cu părerea, să nu o judece și pe ici pe colo să-i confirme că totul va fi bine.
Eu învârteam niște carne pe grill, copiii se jucau cu soțul, când m-a izbit acest gând:
Două vieți paralele, aparent fără nici o legătură, care se unesc printr-un singur lucru rămas disponibil: socializarea
La câteva zile după acest telefon, le-am propus fetelor din grupul nostru de cafea virtuală să ne vedem într-o seară, să ne ventilăm. A fost atunci când am făcut poza din baie, unde m-a exilat bărbatu‘ pentru că vorbeam prea tare.
Iar apoi, m-a sunat prietena mea bună, Olga, din Anglia ca să ne actualizăm cu noutățile.
Am ascultat un milion de povești, m-am plâns și eu de școala on line până am ajuns să râd de situație, ca atunci când dai cu piciorul într-un bolovan de noroi uscat și când se face bucăți descoperi o rădăcină de ridiche care-și făcea somnul de frumusețe.
Iar apoi, am luat-o cu toatele de la capăt. Vecina mea s-a întors la copilul ei bolnav, prietenele mele de la cafea la viețile lor în izolare, prietena mea Olga și-a cumpărat bandă ca să alerge în casă, iar eu am uitat de exercițiul la engleză al lui Andre, care mi-a dat la început palpitații iar apoi m-am făcut că nu există – ce nu știi, nu te omoară.
Dar profa nu s-a lăsat, mi l-a retrimis ca ”reminder”, dar tot nu m-a omorât pentru că eram ventilată cu gândul suprem: totul va fi bine. Cu sau fără exercițiul la engleză.
Uneori am crede că oamenii profită de tine, de timpul tău, de energia ta.
Unii, da. Am pățit-o iar atunci când ești un bun ascultător, ai toate șansele să dai peste astfel de oameni care-ți mănâncă energia pe pâine. Dar, înainte să vă frustrați, nu uitați că absolut toți oamenii ne intră în viață cu un scop. Asta ca să nu credeți vreodată că e vreun timp pierdut! Singurul timp pierdut e atunci când treci prin experiențe și-ți uiți lecția acasă.
Dar mai sunt și ceilalți care știu că te solicită, care simt că îi poți asculta dar care nu te uită niciodată, te poți baza mereu pe ajutorul lor și care pentru nimic în lume nu merită să-i părăsești de frica celor din prima categorie.
De când ne-am izolat cu toții în casă de dușmanul nevăzut ce bântuie printre noi, nevoia de interacțiune umană e din ce în ce mai mare. Oameni care visau o dată să stea singuri și să nu mai audă glas de om în jurul lor, sunt acum disperați să vorbească cu cineva. Cei care nu-și concepeau viața în singurătate, acum sunt obligați să și-o rescrie prin telefon. Totul a devenit on line, oameni care s-au apucat de sport în fața ecranului, de gătit sau de dat cursuri și cu toate astea, niciodată n-a fost nevoia de interacțiune umană și reală mai astringentă. Ne-am vinde un rinichi ca să putem face o plimbare în parc, să mâncăm la restaurantul preferat, să vedem un film la cinema.
Dar pe timp de carantină, nici rinichii nu mai au valoare!
Dar omul, prietenul acela bun care te ascultă indiferent de ce se întâmplă în lumea lui, care te înțelege indiferent dacă este sau nu de acord cu tine, care te încurajează chiar dacă viața îi curge printre degete face cât un milion de izolări, coronaviruși și copii acasă chinuindu-se cu școala on line.
A spus cândva cineva așa: împreună luptăm, uniți câștigăm!
Astăzi, în izolare, unirea înseamnă mai mult ca nicicând să suni omul care te ascultă, omul care te înțelege, omul de care îți este dor, omul care te ajută.
Nicicând omul de partea cealaltă de receptor n-a fost mai important pentru a salva o generație de oameni în derivă!
***Pentru o seară liniștită după o zi cu copiii acasă, comandă cartea Destin de mamă.
Îți va face masaj mental la picioare și garantat te va binedispune.
Woman photo created by freepik – www.freepik.com„>Sursa foto
