Visele vin să te încerce, să te pună la muncă, să te chinui, să te auto depășești, să poți, să cazi, să plângi, s-o iei de la capăt și să reușești! 

Se spune că fetele se înțeleg mai bine cu tații, iar băieții cu mamele.

Se mai spune că există un părinte cu care te înțelegi mai bine decât cu celălalt, ca și cu copiii. Cu unul poți vorbi anumite teme pentru că știi că sunteți pe aceeași lungime de undă, cu celălalt abordezi alte subiecte, unde știi că există înțelegere. Cu tata nu vorbești de politică pentru că știi că se enervează, mamei nu-i spui că n-ai venit aseară acasă că știi că se panichează.

O mamă mai energetică se va liniști lângă un copil mai relaxat, un tată care vede în propriul copil versiunea îmbunătățită a soției va face din el paradis.

Departe de mine de a pune etichete sau etaloane, cred că totul ține de personalitatea fiecăruia în parte.

Un copil liniștește, altul te solicită, un părinte pansează, altul provoacă. Și nu e nimic rău în asta, ba din contră, cred că este absolut necesar să fim diferiți atâta timp cât suntem asumați în alegerile noastre și păstrăm echilibrul de forțe.

De aia avem un copil care nouă ne cere un milion de lucruri și când intră celălalt părinte în casă, se lasă liniștea. Că știe că tu îi dai și că celălalt, nu.

Unul pansează, altul provoacă. Într-un echilibru de forțe.

Eu am fost mereu fata lu tata.

Tata care ne aducea bomboane cu Aro-ul de la serviciu când pleca în delegație, tata înalt și frumos, glumeț și relaxat, cu capul în nori și sufletist, ar fi fost în stare să-și vândă cămașa de pe el numai să-l ajute pe cel de lângă el. Enervant de bun cu alții, uneori prea bun cu alții, prea puțin împreună cu noi.

Tata care azi mi-l amintesc pe un piedestal, cel mai bun și cel mai frumos, iar a doua zi, căzut ca un Luceafăr nefericit.

6 ani de glorie, maxim 7. Atât a fost lângă mine, așa cum mi-l amintesc. Amuzant, relaxat, prezent. Un început de școală aici, un pepene cumpărat cu ultimii bani, acolo.

Se spune că suntem momente legate cu ață, unul de altul.

Nu-i adevărat! Suntem tot ce simțim, dar mai ales tot ce facem ca să simțim din nou ceea ce credem c-am pierdut pentru totdeauna.

Anii au trecut, iar tata a dispărut și-a reapărut cât să-mi doresc să nu mai vină, să nu-l mai văd, să ne lase în pace o dată pentru totdeauna.

L-am urât din tot sufletul meu. Pentru că m-a lăsat, m-a părăsit dar nu de tot, ci cât să reapară să-mi spună că mă iubește și că-s frumoasă și să nu accept să mă doară niciodată sufletul și-apoi iar pleca ca și cum m-ar fi uitat pentru totdeauna. Nu m-a dus la școală niciodată, nu știa în ce clasă eram, abia-și amintea ziua mea de naștere, era și nu era, plecase de mult și trimisese în locul lui un om străin care se comporta complet contradictoriu cu inima pe care o știam eu.

Am plecat de-acasă cu inima frântă, dorindu-mi un singur lucru: familia din visul meu de copil.

Am reușit s-o clădesc, dar liniște nu am avut. Fiecare telefon, fiecare gând îmi făcea gaură în inimă, din ce în ce mai mare, și-o tristețe pe care mi-o vărsam în lacrimi ascunse-n barbă.

N-a mai sunat, iar eu nici atât. Am vorbit rar, o dată la 2-3 luni, poate nici atunci.

Mi-era o ciudă de nu mai puteam pe toți cei cu părinți care se sună și vorbesc lucruri normale, pe socrii mei care merg la serviciu și-și beau cafeaua împreună, iar o dată m-am trezit fotografiind un bunic plimbând un căruț prin parc, topindu-mă de dragul lui.

M-am dus la preotul meu de suflet și l-am întrebat cum să fac să nu mai port durerea asta care mă face invidioasă pe cei din jurul meu.

Știți ce mi-a spus?

– Să iert și să mă întorc către el. Să fiu bună că Dumnezeu mă răsplătește!

N-am putut. Și mi-am asumat-o ca un adolescent în plină criză de identificare cu sinele.

– Eu n-am greșit, de ce eu, de ce nu el, eu am suferit destul, nu pot. Asta e, nu pot și gata!

– E un om bolnav, îmi spunea conștiința, iartă-l!

– NU POT!

Din când în când mă suna, de cele mai multe ori n-aveam chef să-i răspund, iar când o făceam trebuia să-i ascult lungile monologuri despre cât de singur e, și trist și nefericit. Și că mă iubește și că sunt frumoasă și că merit ce-i mai bun!

Habar nu aveam că asta a fost cheia mea spre succes! Cheia dată de el, fără să știe, din sufletul lui bun!

Iar eu tăceam și ascultam, enervată că nu e coerent, tristă că nu-l mai găsesc pe tatăl meu viu, hazliu și prezent!

Și mie mi-e dor de tine, tată!

Am scris asta crezând că nu mai e nimic de făcut!

Dar să știți un lucru și să nu-l uitați: niciodată nu e prea târziu pentru absolut nimic! Visele vin să te încerce, să te pună la muncă, să te chinui, să te auto depășești, să poți, să cazi, să plângi, s-o iei de la capăt și să reușești!

Anul trecut, când m-am apucat să scriu cartea Destin de mamă, în procesul creării, gândurile mi s-au dus la momentele din copilăria mea. Așa sunt cărțile, un cumul de amintiri, vise, speranțe.

Cumva, fără nici un plan, fără nici un scop, am început să retrăiesc momentele mele fericite ca și copil. Marea majoritate a glumelor, stilul meu umoristic, relaxarea, capul în nori, dezorganizarea, ironia, de la el sunt. E imposibil să scriu despre mine și să nu apară și el în peisajul conștiinței mele. Suntem bucăți din părinții noștri!

Apoi, anul ăsta m-a sunat mama să-mi spună că dacă tata nu va lua un tratament de inimă va muri pe fondul exceselor lui. Și să vorbesc cu el că ea nu are ce să-i facă. Atunci, în momentul ăla mi-am dat seama că am atâtea să-i spun, atâtea lucruri de recuperat, o copilărie întreagă și-o bucată mare din viața mea de adult de salvat. Și nu sunt pregătită să le las să plece.

Fii bun și Dumnezeu te va răsplăti!

L-am sunat și ca și cum ar fi așteptat telefonul meu, era extrem de coerent.

Ce s-a bucurat să mă audă! Să vadă că-l sun, că-mi pasă, că nu l-am uitat.

I-am confirmat că toată lumea greșește, nimeni nu e perfect, nimeni dar eu sunt cine sunt datorită lui, și pentru mine să aibă grijă de el.

Sunt 3 luni de când vorbim zilnic la telefon. Mă sună să-mi spună glume, eu îi spun că-l iubesc, el mă relaxează, eu trăiesc cu adevărat și sunt fericită! Nu am familia aceea la care visam să fie când eram mică, dar îl am pe tata în cea mai bună versiune a lui de până acum.

Tata s-a întors și n-am făcut decât să fiu bună!

Să-l ascult și să-i spun, la final, ce mă bucur că te-am auzit!

Vedeți voi, un vis nu vine niciodată singur!

Cu dorința de a scrie o carte pentru părinții obosiți de la final de zi, mi-am depășit temerile că nu sunt suficientă, am încurajat o mulțime de oameni să-și urmeze propriile lor vise (mi-au scris și nu e bucurie mai mare) și l-am regăsit pe tata, după atâta amar de ani!

Asta e cea mai dragă fotografie a mea! A stat minute-n șir să citească, să se uite la imagini, să-și regăsească povestirile și să se vadă la lista de mulțumiri.

Cartea asta n-a salvat doar un suflet mâncat de neîncredere, ci a pansat un suflet care s-a regăsit în brațele copilului lui!

Un singur lucru să nu uitați: niciodată nu e prea târziu pentru absolut nimic! Visele vin să te încerce, să te pună la muncă, să te chinui, să te auto depășești, să poți, să cazi, să plângi, s-o iei de la capăt și să reușești!

Airplane photo created by ArthurHidden – www.freepik.com„>Sursa foto