Cum facem copilul să mănânce cu drag ce are în farfurie. 5 pași spre liniștea mentală a părintelui.

După articolele despre cum am reușit să-mi schimb tonul vocii în comunicarea mea de zi cu zi în familie și în jurul meu, am fost rugată să povestesc și cum i-am făcut pe copiii mei să nu facă mofturi la mâncare.

O să vă spun din capul locului că această temă este una dinte cele mai sensibile pentru mine, o poveste extrem de greu de dus despre care am mai povestit în experiențele mele cu diversificarea, la cel mare și la cea mică, dar și în cartea Destin de mamă unde amintesc despre acest aspect.

Mâncarea pentru mine a fost dintotdeauna un subiect extrem de sensibil. Cu toate că m-am născut în perioada în care copiii mâncau pâine cu salam învelit în material textil, probabil am o genă pierdută de prin ținuturi unde mâncarea avea gust bun, era proaspătă și sănătoasă pentru că întotdeauna am făcut mofturi la mâncare.

Am trăit cu acestă etichetă în frunte, am preferat mai degrabă să-mi fie foame decât să mănânc ceva ce nu-mi place şi sunt convinsă că nici mama n-a avut zile liniștite cu mine.

Și mai greu mi-a fost când eram în Portugalia și lucram cu copiii defavorizați, iar mâncarea mea era ceea ce rămâneau de la ei, iar ei mâncau ceea ce rămâneau de la restaurantele din jur. Am crezut că intru în depresie, până am ajuns să am propriii mei copii și unul dintre ei să-mi semene leit.

Și să intru cu adevărat în depresie și în cel mai mare hău al vieții mele!

Ceea ce nu știam e că mai greu decât să fii tu mofturos e să ai un copil mofturos!

Dacă ar fi să aleg momentul cel mai provocator din viața mea de mamă de până acum aș răspunde dintr-o suflare că după trezitul în timpul nopții 4 ani continuu, e cel cu mâncarea. Iar dacă vă găsiți ca mine să aveți primul copil care mănâncă absolut orice, iar al doilea absolut nimic, ei bine, treaba se complică exponențial.

Pentru că nu știi ce e greșit, nu știi dacă e mâncarea de vină, un ingredient sau viața cu totul, cu cât te chinui mai mult să satisfaci nevoia, cu atât te aproprii de haos și mâncare scuipată pe pereți, iar până la concluzia că ești cea mai rea mamă pentru copilul tău, cea mai neputincioasă și mai nepregătită mai e doar un singur pas.

Așa că, odată cu începerea diversificării a început calvarul. Urlete, plânsete, am făcut absolut orice de la schimbat în fiecare zi a câte un ingredient, până la cumpărat castroane colorate, lingurițe de nu-știu-câte feluri, am angajat bone numai să-i dea să mănânce în timp ce eu mă duceam cu creierii pilaf să mă relaxez la Lidl și să plâng singură de disperare.

Am fost la medic și eram atât de dusă cu capul încât i-am spus să stea el cu copilul și să încerce să-i dea de mâncare că eu sigur fac ceva prost și nu mai sunt în stare să mă ocup de el. Ajunsesem la nivelul în care chiar credeam că fac totul greșit și că sunt o greșeală în viața ei.

Pentru că în prima perioadă a vieții copilului singurele nevoi sunt cele de bază: somn și mâncare iar eu eșuam cu succes la ambele, ceea ce mă făcea să mă simt întruchiparea răului.

Din acest punct unde mă găseam acum 6 ani, am ajuns astăzi, ca același copil despre care credeam că niciodată în viața mea nu o să-l văd mâncând normal, mănâncă absolut de toate!

Am pus mai jos credințele și pașii pe care i-am urmat în această transformare, a trebuit să retrăiesc totul ca să-mi deau seama ce a produs schimbarea pentru că nu e ca și cum a fost dintr-o dată, ci din contră, a fost ca un copil care crește în fiecare zi câte puțin și abia la final, uitându-te la pozele din trecut, realizezi cât de mare s-a făcut.

Da, sunt o mofturoasă! Dar, îmi trece!

Înainte să le punem copiilor noștri în față orice tip de mâncare, chiar înainte de începerea procesului de diversificare ar trebui să ne analizăm modul nostru personal de raportare la mâncare. Orice copil e diferit, în orișice, iar faptul că unul mănâncă și celălalt, nu, înseamnă exact asta și în nici un caz că mama, mâncarea sau copilul au probleme. Copiii seamănă cu părinții nu numai la trăsăturile chipului, care sunt cele mai ușor de observat, ci și la comportamente și emoții. Chiar dacă ei vin pe lume intacţi, aduc cu ei informaţii genetice de mii de ani de la strămoșii lor, iar datoria noastră de părinte este să le acceptăm și să le actualizăm la experiențele actuale.

Foarte târziu am realizat că ”mofturoasa” familiei care întâmplător eram eu, dar ar fi putut fi o mătușă, un unchi, tatăl sau chiar un străbunic, renăscuse în copilul meu cel mic. Și în loc să accept, am fugit de această etichetă pusă inconștient pe fruntea copilului meu, în loc să o accept de prima dată și să învăț să o gestionez.

Am vrut nebunește să-mi fac copilul să mănânce orice ca să nu treacă prin aceleași frustrări pe care le-am trăit și eu. E mult mai simplu să crești un copil care mănâncă de toate, asta-i clar! Dar copilul e mai puternic decât vrem noi, întotdeauna, și când am renunțat să mă mai chinui și să realizez că ori o accept așa, ori o accept așa, a trebuit să o accept așa! Mofturoasă dar cu potențial de a nu mai fi!

Ritualul mesei

Acesta este un principiu de viață al familiei noastre. Luăm masa întotdeauna împreună, atunci când ne găsim cu toții acasă, adică întotdeauna cina și când se poate, prânzul. Nu există: unul mănâncă ceva și altul, altceva. Nu există eu am mâncat deja, mâncați voi, acum! Oricine se găsește acasă, mănâncă împreună.

Cu toate că această regulă a făcut parte din viața noastră de familie dintotdeauna, când trebuia să-i dau de mâncare celei mici și vorbesc aici de perioada diversificării mai mult, eu niciodată nu mâncam cu ea. În plus, când se apropia ora mesei, cam cu o oră înainte, mă lua o jale și-un plâns, că nu o să mănânce, că oricum e totul în zadar, că nu-i va plăcea și abia așteptam să vină bona ca să pot pleca fugind de-acasă să nu o aud cum plânge că nu vrea să mănânce.

În momentul în care am început să o iau lângă mine, să-i povestesc despre ce gătesc pentru ea, cât de multă plăcere îmi face să toc legumele ca ea să crească mare, să creez mici povești despre ingrediente, uneori să i le arăt în poze, lumea noastră s-a schimbat. Apoi, m-am așezat cu ea la masă, ea mânca din farfuria ei, eu îmi puneam ceva neutru de mâncare ca să nu creez diferențe majore între meniul ei și al meu și am început să ne luăm prânzul împreună. Ulterior, când a mai crescut, mâncam amândouă același lucru, iar ușor-ușor lucrurile s-au mai ameliorat.

Astăzi, când copiii sunt mai mari, ritualul implică să pună ei masa, eu anunț cu 10-15 minute înainte, iar ei știu că trebuie să termine orice fac, iar la final, fiecare-și duce farfuria la chiuvetă. Apoi, dacă e prânz stă fiecare 30 de minute în relaxare, dacă e cină se merge la spălat pe dinți și la citit.

Fiecare știe ce are de făcut, tocmai pentru că ritmul îi relaxează pe copii.

Așa cum există un ritual al băiței sau al mersului la culcare, cred cu tărie că ar trebui să existe un ritual al luării mesei împreună. Face parte din valorile familiale care se va menține în viața copilului pentru totdeauna. În jurul mesei se adună familia, se iau decizii, se povestesc întâmplări din timpul zilei, se planifică ziua următoare, fiecare membru ajunge la un numitor comun cu celălalt. Dă sentimentul apartenenței la o familie care se creează exact în perioada diversificării și care rămâne pentru totdeauna ca o plasă de salvare în momentele dificile ale vieții: familia mea va fi mereu alături când mi-e greu!

Regulile la masă

Nu-i poți cere nimănui, cu atât mai mult unui copil, să învețe ceva, să facă ceva, dacă nu-i dai și regulile jocului.

Mănâncă tot din farfurie nu e o regulă, mă rog, ar putea fi dar nu e sănătoasă, deci, punem reguli dar înainte, le gândim puțin! Ne dorim copilul să fie sănătos și nu să-l transformăm într-un robot de ronțăit.

Regulile noastre au fost și vor fi mereu acestea:

• ne spălăm întotdeauna pe mâini
• nu punem mâna pe mâncare (doar dacă copilul încă nu a deprins mâncatul cu tacâmurile). Cu toate astea, eu mi-am învățat copiii de mici să mănânce cu furculița și cuțitul, îi ajută la motricitatea fină, îi ajută să fie calmi atunci când mănâncă, să respire între înghițituri, să se pregătească mental pentru cantitatea din farfurie, să înțeleagă cantitatea necesară pentru a se sătura și evident, digestia se face mai ușor. E un proces în devenire de care trebuie să fim conștienți.
• nu ne jucăm cu mâncarea. Fiecare lucru lăsat pe pământul nostru are un scop, iar datoria noastră este să ne folosim de lucruri pentru scopul lor. Mâncarea este să ne hrănească, să ne mențină sănătatea și să ne adune în jurul mesei. De aceea mâncaea se mânâncă și nu ne jucăm cu ea.
• nu ne certăm la masă, nu vorbim despre bani și se comunică pe rând. La noi există mereu această persoană :) pe care mâncarea o inspiră cel mai puțin și care se apucă să vorbească pentru a trece timpul mai repede. Iar apoi, începe să să plângă că a rămas singură la masă și că nu mai vrea. De aceea, regula este că fiecare vorbește puțin, iar apoi mâncăm, în ritmul nostru, dar fără vorbă prea multă.
• fiecare spune câtă mâncare vrea. La noi în familie se pune oala direct pe masă sau castronul în care s-a încălzit mâncarea și se servește direct de-acolo. Fiecare spune cât vrea și are responsabilitatea să mănânce tot din farfurie. În timp, s-au obișnuit să știe cât au nevoie, să nu-și umple farfuriile cu vârf ca apoi să aruncăm la gunoi, să învețe să fie calculați, să pună puțin, iar dacă mai vor, să mai ceară. Niciodată în viața noastră nu i-am obligat pe copii să mănânce tot din farfurie dacă nu au mai putut. Evident că prima dată, când erau mici, le-am pus exact cât au cerut, prea mult pentru nevoia lor și au lăsat în farfurie dar a făcut parte din procesul de învățare. Ușor-ușor, astăzi știu cât au nevoie. Când cer prea puțin decât considerăm noi că au nevoie, le explicăm de ce trebuie să le punem un pic mai mult. Nu exagerăm cu cantitatea. Se spune că un copil ar trebui să mănânce cât podul palmei lor.
• se mănâncă sănătos. Cred cu foarte mare tărie în sănătatea prin alimentație! Așa că, fac mâncare zilnic, proaspătă și rapidă, exact cât e nevoie, aproape niciodată nu arunc mâncare la gunoi, avem o zi sau două pe săptămână când reîncălzim ce a mai rămas prin frigider, nu bem niciodată sucuri acidulate, extrem de rar alte tipuri de sucuri, menținem programul de masă la 3 mese principale, două gustări, iar majoritatea gustărilor sunt făcute în casă. Folosesc zahăr, făină și alte ingrediente considerate nesănătoase, asta pentru că încerc ca mesele principale să fie în proporție de 70%- 80% naturale și corect combinate, tocmai pentru a echilibra balanța. În plus, nu cred în excese de nici un fel!
• fast-food-ul s-a autoexclus ca o urmare a punctului anterior. Nu am făcut nici un fel de presiune pe copii să nu mănânce la Mc Donalds, doar că nu le place tocmai pentru că gustul lor s-a obișnuit diferit.
• nu mâncăm în fața ecranelor și nu avem voie cu telefoanele la masă. Nu știu dacă mai are sens să spun de ce, dar dacă există cel mai mare rău pe care-l poți face copilului tău este să-i dai să mănânce cu un ecran în față! Mâncarea își pierde orice rol hrănitor și se reduce la un morman de fân pe care-l mănâncă animalul de pe câmp fără conștiință, doar de foame și ca să poată servi stăpânului la muncă! (Scuzați comparația, dar asta-i realitatea)
• nu există alte opțiuni. Nu vrei ce e pe masă, nu e problemă, următoarea masă se servește între orele 16-17. Ne vedem atunci! Este exclus ca eu să fac 3 rânduri de meniuri ca să mulțumesc pe careva! Vă garantez că o să refuze de 3-4 ori, apoi să să mănânce ce e pe masă. Vă spune un copil care, repet, prefera să moară de foame decât să mănânce. Și tot am mâncat!

Mâncarea se gătește pe gustul mesenilor!

Cred că asta a fost problema generală în cazul ”mofturimii” mele din copilărie. Când am descoperit că pilaful se poate face orez basmati bob cu bob, iar carnea de vită medium – rare, am realizat că problema nu eram eu, ci ingredientele și modul de preparare. Dacă ai cel puțin o persoană greu de mulțumit la masă, trebuie să gătești ca să le placă tuturora. Nu fac experimente, nu inventez lucruri complexe. Mâncarea nu e numai ca să umpli stomacul, e ca să te simți bine la masă lângă oamenii din jur, e să te bucuri de moment, să experimentezi gusturi și senzații noi, trebuie să-ți placă ce mănânci. Iar secretul stă atât în ingredientele folosite, dar mai ales în modul lor de preparare. Mi-a zis odată o prietenă că ar trebui să pun o poză cu copiii mei cum mănâncă broccoli că e ceva super ciudat pentru un copil! Credeți că ai mei copii au început să mănânce broccoli așa, că e verde și are păr? Nu, e bătaie pe el acum pentru că e gătit pe gustul lor și mai mult, are o poveste în spate. Ceea ce mă duce la punctul următor.

Mâncarea e prietena noastră

Fiecare legumă sau categorie de carne, pește aduce aportul lor de beneficii în organism. Noi bem dimineața pe stomacul gol un pahar de apă pentru că știm că asta ne face bine, nu neapărat că ne și place. Și copiii noștri au nevoie să înțeleagă de ce trebuie să mâncăm broccoli, năut sau quinoa. Pește sau conopidă. Cred în zicala ”pofta vine mâncând”, dovadă că nu am nici o legumă pe care să nu o gătesc. Celei mici nu-i place dovlecelul, dar continui să-l gătesc. E în faza în care îl scoate din tigaie și mănâncă numai morcovul și ciupercile, dar ultima dată i-am spus că dovlecelul o ajută enorm să-și vindece o rană de la picior. A rămas puțin pe gânduri, poate că vindecarea, în acest caz, trage mai greu în balanță decât un gust care trece la următoarea bucățică de carne.

Cu riscul de a mă repeta, reiterez faptul nu a fost și în continuare nu este un proces simplu să-mi fac copilul să mănânce. În continuare este un copil care nu are un fel de mâncare preferat, care azi declară că iubește ciupercile, iar mâine le urăște, are mici tipicuri de genul: sosul nu se pune peste paste, din ou mănâncă numai albușul, dar atâta timp cât se respectă regulile de mai sus, nu am nici o problemă să-i ofer și ei o anumită flexibilitate. Până la urmă, procesul de a mânca ține de copil și apoi de noi, părinții. Dacă nu există colaborare, va fi război, iar eu tocmai am trecut printr-unul și vă garantez că nu duce decât la certuri, frustrări și haos.

De la un copil care nu mânca nimic, am ajuns la cel cu care ieri am avut această discuție:

– Mami, nu mai este lapte din ăla de care mâncăm noi!

– Nu, s-a terminat, mă duc azi să cumpăr. Trebuie să-ți pui din ăla de soia, de-al meu.

– Mie nu-mi place de soia!

– Acum 3 ani numai de ăsta beai, să știi, când aveai probleme cu pielea.

– Acum nu-mi place!

– N-ai gustat, deci nu ai de unde să știi dacă-ți place sau nu!

A plecat să guste. A revenit în 3 secunde.

– Nu-mi place, am gustat!

– Altul n-aveam!

– Atunci nu mănânc!

– Asta nu e o opțiune. Trebuie să mănânci ceva. Că altfel nu te poți concentra la ore! Știi tu, corpul tău suferă….

A dat 3 lacrimi, nu m-a impresionat, a plecat.

După 5 minute.

– Am mâncat lapte de soia și acum mă doare capul de la el!

Mă uit la ea, așa, într-un ochi.

– Nu mă crezi, nu?

– Cred că te doare capul, dar nu cred că e de la laptele de soia.

– Bine, mă duc la ore….

– Te iubeeesc!

Imaginați-vă această discuție la fiecare aliment care decide că de azi nu-i mai place :)

Dar rezistăm și suntem fermi în decizie pentru că ceea ce facem este să rescriem un program preluat de la zeci de generații scris în ADN-ul lor.

Păi nu fac părinții muncă de chinez bătrân schimbând informația nativă din fiecare celulă până o actualizăm la realitatea de zi cu zi a familiei noastre?

Facem!

Până la urmă, ce nu fac părinții pentru copiii lor?

Sursa foto