Și mie mi-e dor de tine, tată!

Dacă sufletul mi-ar fi din plastilină și toate durerile s-ar transforma în săgeți subțiri de dor, în mine-ar fi o gaură imensă cu margini creponate și colți de fier.

Iar dacă viața mea ar fi steluțe și noaptea, nopți ce greu se dorm, în mine-ar fi o luptă dură între-a-l iubi la nesfârșit și a-l lăsa să plece-n tihnă.

Viața e mereu o luptă

Cu tine sau cu cei din jur. Unele de dus mai simplu, în timp ce pentru altele ai nevoie de ani întregi să înțelegi că poate drumul trece prin iertare.

Și-nveți să te mulțumești cu cioburi de pahare sparte. Și-un suflet iertător, dar trist. Împăcat, dar neîmplinit.

Te uiți la omul din fața ta. E cel dintotdeauna și totuși nu e.

Din tot ce-ți amintești a rămas doar părul lui. Cărunt.

Ochii verzi, frumoși și limpezi odinioară, azi cară-n ei nopți nedormite și triste gânduri ce nu-i dau pace. Nici el n-o știe, dar eu o văd.

Îmi amintesc cu drag de el, și bicicleta-mprumutată cu care mă ducea la magazin și-mi arăta blocul unde urma să ne mutăm. De-atunci și până azi a pierdut șirul bicicletelor pierdute, uitate sau furate. Chiar eu i-am dat una, cadou de dragul amintirilor pierdute. Nu-și amintește ce-a făcut cu ea.

Îmi amintesc de el frumos, înalt și vesel venind din delegație cu bomboane Cip în Aro. Ne punea, pe mine și pe sora mea, să le căutăm noaptea prin portbagaj, uitând exact pe unde le lăsase. Mama se supăra, dar mie exact asta mi se părea fascinant. Un adult ce nu știa de capul lui. Un copil în continuare.

Apoi, n-am mai știut de el. Venea, pleca, nici nu voiam să știu. Cu toate că-l iubeam nespus. Și el pe mine.