Sunt sclava propriilor mele limite
Știu, sună ca Sclava Isaura în telenovela braziliană cu același nume.
Dar nu la ea fac referire, și nici neapărat la mine, cu toate că poveștile au toate un sâmbure de adevăr în viața celui care-o scrie, indiferent cât se străduiesc autorii să-și îmbrace propriile emoții și experiențe în rolurile unor personaje necunoscute.
Astăzi vreau să vă scriu ca unor prieteni. Desigur, prieteni suntem de când îmi urmăriți pagina, dar astăzi vă invit să fiți acei prieteni cu care am ieșit la o cafea.
Stăm așezați la o masă rotundă, e dimineață, miroase a răcoare, suntem la mine-n curte și copiii se află undeva în siguranță. Nu purtăm mască pentru că e un vis frumos, zâmbim și ne simțim ca și cum Gerard Butler ne-a șoptit peltic că ne servește el cafeaua.
Iar eu încep să vorbesc, în timp ce voi vă uitați la mine și nu la el. Știu, ciudat, dar e un vis:
– Dragelor, nu știu dacă e de la pandemie sau poate că s-a împlinit numărul de ani când se închide ciclul și mă iau din nou la căutat. Ce vreau, cine sunt, ce caut și unde vreau să ajung? E drept că de-o perioadă nu-mi mai găsesc liniștea. Iar ăsta-i primul semn că trebuie să fac ceva. Cu mine, că cei din jur sunt bine mersi. Eu sunt aia care caută mereu să-și facă viața interesantă, palpitantă, că doar nu degeaba m-am apucat să montez filtre de apă și mașini de spălat rufe. Rutina mă plictisește.
Am citit undeva, demult, că atunci când ceea ce faci nu te mai face fericit să schimbi acel ceva. Sau poate am zis-o eu și nu mai știu, ultima dată când m-am căutat. Și m-am găsit în scris pe acest blog. Așa că de ceva vreme tot mă întreb ce aș putea să schimb. Ce se mai poate schimba? Casa am tot schimbat-o, pompa din puț, mașina de spălat rufe, aia de vase a scăpat, mi-aș schimba mașina dar bărbatu mi-a zis să-mi iau gândul, copiii-s fericiți, bărbatu-i singurul care mă suportă, așa că, am rămas doar eu să mă schimb.
În bine, sper!
Într-un exercițiu de retrospectivă, m-am uitat în urmă ca să revăd ce m-a făcut s-ajung până aici. Ce nevoie m-a împins, ce gând, ce vis și-am realizat că mi le-am cam închis pe toate și acum e timpul să mai urc un nivel. Asta-i partea pozitivă când îți propui obiective posibil de atins sau când tragi de tine să ți le atingi. Depinde de perspectivă. Copiii au crescut, eu am rămas vie și fericită, la noi în casă nu se mai țipă, copiii mănâncă civilizat cu furculiță și cuțit, bărbatu face mâncare în timp ce eu mă dau cu ojă. Nici în visul visurilor mele n-am crezut c-am s-o văd și pe asta!
Deci îmi lipsește emoția, starea de impacientare, am nevoie de adrenalină, așa că mi-am pus sania pe casă și m-am dat cu ea la vale. Nu chiar, glumesc evident, mi-a fost de-ajuns să dezgheț mașina ca să-mi treacă.
Ideea e că am nevoie să mă trec la nivelul următor. Parentingul nu mă mai reprezintă decât într-o mică parte, mai ales în aia în care nu știu ce să le mai fac copiilor de mâncare, oricum, n-a fost niciodată tema mea preferată. Continui să cred că cea mai bună lecție de parenting este să-ți asculți instinctul. Și mai cred că se spun atât de mult despre cum să-ți crești copiii încât nu mai apucăm să ne lăsăm să-i creștem.
Nivelul următor este să mă concentrez mai mult să scriu cărți, am o datorie față de tata cu ajutorul căreia visez să-i dau ce n-a avut: încrederea în el, este să fac video și să-mi exersez exprimarea orală la care nu excelez, este să-mi înfrunt teama cea mai mare pentru că acum simt că pot: de a nu fi cea mai bună și totuși, de a mă accepta așa cum sunt. Și de a merge mai departe.
Voi v-ați uitat zâmbind la mine și am știut c-ați înțeles. Ați sorbit din cafea, ați auzit un câine lătrând pe stradă și ați simțit că nimic în viață nu-i mai important decât să-ți dai singură drumul la aripi!
Da, sunt sclava propriilor mele limite, dar și când mă voi dezlega, ferea!, că nici nu știu dacă am frâne sau mă opresc direct în gard!
De fapt, adevărul e doar unul: abia când îți înfrunți cu încredere și curaj temerile devii de neînvins.
Și împlinit!
*** Dacă aș avea o baghetă magică, aș face ca toate mamele din lumea asta să-și rupă măcar 5 minute pe zi numai pentru ele, să se relaxeze și să se binedispună. Dar pentru că nu am nici o baghetă magică și șansele să capăt una sunt reduse, am scris Destin de mamă tocmai pentru cele 5 minute din zi pe care le merită fiecare părinte din plin.
