– Te aud, te văd, te iubesc!

Se poate vorbi despre țipat 100 de ani și tot nu vom fi rezolvat problema de a nu mai țipa la copii, în special, că asta ne frustrează cel mai mult.

Îmi amintesc acum cîțiva ani, eram la Amfiteatrul Transilvania, pentru cine nu știe e o zonă foarte sălbatică pe lângă Sibiu, undeva între cer și pământ, pădure și cam atât, iar copiii noștri se apucaseră de țipat.

Moment când eu le spun:

– Mai încet puțin, copii!

Fix atunci, trece pe lângă noi un nene de prin locurile alea care-mi răspunde:

– Lăsați-i, doamnă, să țipe, că dacă nici aici, în pădure, atunci, unde?

Dacă e să rămâneți cu ceva din toată povestea cu țipatul, discutată și răsdiscutată în articolele mele, cu asta aș vrea să rămâneți:

Cu ideea că toți oamenii sunt făcuți să țipe.

De la copilul care se naște plângând, până la bătrânul care more suferind.

Ideea de a nu țipa la copii nu înseamnă că trebuie să ne înghitem frustrarea, supărarea, dubiile și anxietatea doar ca să nu-i facem rău lui. Că nu-i facem lui, ne facem nouă și dacă ne facem nouă, îi facem și lui.

Deci, tot acolo ieșim.

Ideea cu țipatul este despre a ne da voie să fim supărați, triști, frustrați, nervoși.

Emoții pe care le are absolut toată lumea. Acesta este punctul de plecare.

1. Nimeni, niciodată în viața asta nu s-a născut fără să fie vreodată supărat sau nervos. Nu există.

2. Orice om, adult sau copil are nevoie să scoată frustrarea în afară. Altfel, pe termen lung ne îmbolnăvim și murim. Desigur, noi toți murim, dar de dorit e să o facem cât mai târziu posibil.

3. Copiii ar trebui să scoată frustrarea, supărarea, temerile adunate de-a lungul diferitelor momente de care un părinte nu este întotdeauna conștient prin a ieși în pădure și a țipa – așa cum mi-a spus domnul de la începutul articolului, prin a bate cu pumnul în pernă sau a țipa în pernă – așa cum mi-am învățat eu copiii, prin a face sport, a-i lua în brațe și a-i ajuta să plângă.

Din păcate, astăzi, în lipsa unor părinți prezenți, copiii aleg să scoată frustrarea și supărarea făcând bullying la școală sau și-o înghit jucând jocuri pe calculator. Când organismul lor nu mai poate duce, copiii devin irascibili, nu mai dorm bine noaptea, scade performanța la școală, se bat între el, țipă la părinți și altele pe care nu mai vreau să le scriu aici că mă sperie și pe mine.

Lucru care ne duce la punctul 4, al părinților care țipă.

Dar înainte de toate, vreau neapărat să spun că eu cred cu tărie că trăim vremuri în care părinții au nevoie să facă eforturi uriașe ca să poată fi prezenți constant în viața copiilor. Cred că se pune o presiune uriașă pe ei, mai ales pe mamele care și muncesc, se ocupă și de casă, de multe ori nu sunt ajutate de partener, și în lipsa altuia, tot ele își asumă toate greșelile în educația copiilor. Ceea ce este foarte nedrept.

Eu nu sunt prezentă mereu în viața copiilor. Am țipat și în continuare mai țip la copii, am zile când le dau pizza că nu mai reușesc să le fac mâncare, de multe ori îi iau de la școală după 2 ore după ce s-a sunat de ultima oră, sunt seri când nu mai apuc să stau cu ei și adorm așteptându-mă să-i pup de noapte bună.

Pentru că uneori simt că mă prăbușesc și nu mai pot!

Și în aceste momente mă întreb: de ce au nevoie mai mult și mai mult copiii mei? De ”un noapte bună?” sau de o mamă vie a doua zi în casă?

Aleg varianta doi în astfel de situații de criză.

Nu se întâmplă mereu, dar când apar am învățat să le dau voie să fie.

Și să mi le asum. Că mi-e greu, că uneori greșesc, că uneori atâta pot și că și ei, copiii, au nevoie să mă vadă și jos. Că asta e mama lor și sus și jos!

Acum, revenind la:

4. Părinții care țipă, țipă de fapt că au nevoie să fie auziți.

Noi avem impresia că din cauza copiilor țipăm. Că nu ascultă, că nu își fac temele, că stau pe telefon, că nu mănâncă, că nu ne aud.

În realitate, dacă faceți un pas mai în spate, o să realizați, dar vă trebuie curaj să vedeți asta, că nu e despre copil. Copilul doar vine să ne arate, în felul lui, ce trebuie să rezolvăm la noi.

Faptul că el nu mănâncă și stă pe telefon, înseamnă că nu avem destulă răbdare cu el să-i ridicăm ochii și să-i spunem:

– Te rog, frumos, acum e ora să mănânci. Mai am și eu altele de făcut, te rog să-mi respecți și mie timpul așa cum o fac și eu cu tine.

Faptul că nu vă ascultă, nu vă aude, trebuie să repetați la infinit același lucru, situație care epuizează la finalul zilei, de fapt, pe mine asta mă epuizează cel mai mult la finalul zilei. Nici măcar drumurile sau serviciul, cât repetarea non stop a: spală-te pe dinți, haideți la masă, ți-ai făcut temele?, pe toate?, dar de fapt, în spatele acestor lucruri stă lipsa noastră de fermitate.

Știu că nu prea vă place ce auziți, nici mie, dar dacă e să fim sinceri cu noi, trebuie să înfruntăm realitatea.

Lipsa de fermitate vine din nevoia noastră de a fi văzuți ca părinți buni. Când îi spunem copilului:

– Nu mai ai voie pe telefon!

În tine apare sentimentul că ești un părinte rău, iar dacă ai un copil care îți și aruncă asta în față, cu atât mai mult se mărește gaura din inima ta.

Cine te-a făcut să te simți nepotrivit, insuficient, fără să fii în stare să faci ceva cu viața ta? Brânză bună în burduf de câine.

Când o să aveți curajul să vă răspundeți sincer la întrebarea asta, o să realizați că nu e vina copilului că țipați, el doar a venit să vă arate unde trebuie voi să lucrați.

– Ești cea mai rea mamă, mi-a strigat fii-mea când nu i-am cumpărat o tabletă! Degeaba iau note bune la școală, pentru tine nu merit nimic!

Pfff, am zis că mor prima dată.

Am respirat, am tăcut, mi-am înghițit lacrimile. Ulterior, mi-am făcut o cafea și le-am turnat pe toate în spațiul meu intim, singură. Dar pe moment, am tăcut puțin, să asimilez toată energia pe care mi-a transmis-o.

Apoi, i-am zis:

– Știi, de fapt, eu sunt o mamă foarte bună pentru tine. Îmi pare rău că nu vezi asta, dar acum vreau să-ți explic. Notele bune la școală sunt datorită ție, tu ești copilul inteligent care scrie frumos, care calculează corect, iar datorită acestui lucru, o să ai un viitor tare bun, dacă continui să muncești. Iar pentru asta, eu sunt mereu lângă tine, când îți este greu eu te protejez, ai mâncare mereu pe masă, te duc și te aduc de la școală ca să nu pierzi vremea in autobuz, chiar dacă îmi este și mie greu, ai haine curate, chiar dacă stau până la 12 noaptea să ți le spăl. Te ajut la teme, citim împreună. Tableta nu face parte din obligația mea de mamă bună. Pentru că ecranele îți strică ochii, pierzi atenția, iar notele alea bune nu se vor mai regăsi în carnetul tău de școală. Da, aș putea să te las să stai non stop la ecrane și nu ne mai întâlnim în viața asta. Dar asta face o mamă care nu vrea să se ocupe de copii. Eu vreau pentru că te iubesc și avem atât de multe de descoperit împreună!

Am înțeles în toți anii aceștia de părințeală, un lucru tare important: cu cât le vorbești copiilor mai din inimă, cu atât ei te înțeleg mai bine.

Cu cât ai încredere că ești un părinte bun, cu atât dezvolți o relație de încredere cu copilul tău.

Și da, e mereu și întotdeauna vorba despre răbdare.

Răbdare să te asculți pe tine, să te lași să fii furios, supărat, să plângi, să accepți că nu le poți face pe toate și că la final, ce contează este pacea din familie.

Vă spune un copil care n-a avut-o și pentru care acum, plătește prețul pe măsură.

Am simțit de multe ori că nu e corect să plătesc eu prețul pentru ceva ce nu am fost întrebată dacă vreau, însă, în timp, am înțeles că e datoria noastră astăzi să facem lucrurile mai bune pentru copiii noștri.

Să luăm lecția copilăriei noastre și să o transformăm în pildă pentru generațiile viitoare.

De câte ori vă vine să țipați, luați-vă copilul interior în brațe și spuneți-i:

– Te aud, te văd, te iubesc!

Copilul vostru, cel din fața voastră o să vă mulțumească mai târziu!

Sursa foto