Jurnal de părinte
-
Aprecierea naște eroi
Profesia a fost mereu un punct sensibil la mine. Primele mele amintiri sunt cu mama îmbrăcată într-o rochie movulie, vaporoasă cu brațele pline de flori. Frumoasă și extrem de iubită de toți copiii de la grădiniță. Apoi la serbări, părinții o felicitau, copiii îi săreau în brațe, pe unii i-a și cununat după mulți ani. Cu tata am imaginea lui Popey, marinarul care merge teleghidat după mirosul de spanac, dacă ați văzut desenele. Așa și el după mirosul de motorină și ulei de mașină. Are mecanica în sânge, și cred că eu l-am moștenit. De soră-mea nu mai zic. Pentru mine este model de profesionalism în meseria ei. Eu muncesc…
-
Eddy ”The Eagle”, în spatele unui copil de succes stă o mamă încrezătoare
Azi vă recomand un film. Nu am să vă spun multe despre el. Pentru că inspiră atât de mult încât aș vrea să-l vedeți cu toții. Este despre un băiat care și-a dorit toată viața să ajungă la Jocurile Olimpice. Este despre mama unui băiat care o secundă nu s-a îndoit de performanțele lui. Este despre o lume întreagă care a râs de el. Un băiat cu probleme care ajunge la Jocurile Olimpice. Campion. Este despre puterea de a-ți depăși limitele, de a avea curaj nebun, despre determinare și încredere deplină în copilul tău. Ce rol decisiv jucăm în viața copilului nostru! Ce rol greu, fără partitură, fără script, fără…
-
Povestiri din camera cu doamnă pe ușă
Mă îndrept spre camera restaurantului cu un desen cu cap de femeie pe ușă. Este închisă, mă sprijin de perete și aștept. – E ocupat, se aude de dincolo de ușă glasul unei fetițe. – Da, e ocupat, repetă a doua voce de adult după ea. Probabil mama, gândesc eu. Pentru câteva secunde se lasă liniște. – E ocupat! strigă de această dată fetița. – Da, iubita mea, spune mama mai încet. – Pleacă, te chem eu, spune fetița. – Nu te pot lăsa aici, răspunde mama. – Pleacăăăăăăăă, țipă fetița. Te chem eu! – Nu te las aici singură, repetă mama stresată. – Pleacăăăăăăăăă, țipă mai tare fetița. Iese…
-
2+0+1+7 = 10, anul care va fi așa cum vom vrea noi să fie
Am reușit și noi să ne întoarcem acasă de la munte. Nu am să vă plictisesc cum a fost, cum n-a fost, cum putea să fie, cum mi-aș fi dorit să fie. Nu am plecat cu nici o așteptare, ăsta e planul meu secret dintotdeauna. Nu ai așteptări, nu ai cum să te enervezi sau să te stresezi. Mai ales când nu prea ai nimic în control: nici programul de masă, activitățile, copiii. A fost interesant, cu jumătate din oameni pe care i-am cunoscut atunci și cu alții pe care îi știam de pe facebook, a fost cum trebuia să fie. Acum, ajunsă acasă, rememorând zilele, îmi dau seama că…
-
A venit vacanța, cu trenul din Franțaaaaaa!!!
Gata, suntem în vacanță. S-a terminat cu trimisul emailurilor, vorbitul la telefon, dusul la baie singur, statul pe Facebook doar așa în dorul lelii, deschisul laptopului, mâncatului pe genunchi, băutului de cafea caldă, plimbatului prin Lidl. Bine ai venit Monopoly Junior, carioci și cărți de colorat, gătit a câte trei feluri de mâncare, ieșit în parc, jucat fotbal, descoperind toate locurile de joacă deschise în perioada asta, jocuri de construit, timp special, mami, mami, mami, mami, mami, mami, mami, mami, mami, mami, maaaaaaaaaaaaaaaaaamiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii, maaaaaaaaaaaaaaaaaaaaamiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii! Bine am intrat în lumea copilăriei! Următoarele articole vor fi probabil despre cât de fericită sunt că în final se joacă și copiii mei împreună –…
-
Mama mea e magică!
Ce perioadă obositoare ni se așterne-n față. De vreo 2 săptămâni nu mai reușesc să scot capul la lumină. Știu, nu sunt singura, nici măcar una la un milion. Sunt probabil eu și încă 99% din întreaga populație a planetei la acest moment. Alerg după cadouri, se merge greu, mi-au furat oglinzile, nu reușesc să mi le inscripționez, am pierdut o grămadă de timp și cu asta. Cozile sunt interminabile la orice, magazinele arhipline, serbări peste serbări, săptămâna asta Andre are campionat de fotbal, unde nu (prea) joacă dar trebuie să fie prezent pentru creșterea încrederii în sine și a satisfacției nevoii de apartenență la grup. În fiecare zi de…
S-ar putea să-ți placă și
Dinte pentru dinte….
Mama la sala de sport
Început de școală în pandemie, surprinzător, un pic mai bine!
-
”Comunicarea care pe care”
Am pus în ghilimele această expresie pentru că am preluat-o de la soră-mea din formările ei de acum o mie de ani lumină și nu știu sigur dacă a căpătat-o și ea de pe undeva sau nu. Însă, prefer să nu-mi însușesc lucruri care nu-mi aparțin. Atât cât sunt conștientă de ele. Sunt puține lucruri care mă obosesc până la nivel de extenuare în viața asta a mea. Primul și de departe este traficul. Al doilea este comunicarea. Iar dacă stau bine și mă gândesc, traficul e tot un fel de comunicare, mutuală, tacită. Deci, reformulând, mă extenuează complet comunicarea. De zi cu zi. Cu oamenii din jur, în special.…
-
Mamele perfecte nu au copii
E bine câteodată să mai ieși din bula ta. Din pătrățica ta confortabilă unde copiii mai mănâncă și zahăr, se uită la televizor, au fular la gură și 3 rânduri de căciuli. E bine pentru că ți se confirmă, prin comparație, că tu ești o mamă bună. Mult mai bună ca cealaltă. Asta din nevoia noastră de a ni se confirma că ne facem bine treaba de mamă, rolul social al fiecărei femei. Cu toate că cealaltă mamă poate fi la fel de bună ca și tine. Dar cine mai stă s-o vadă? Noi, NOI suntem importanți. În aceeași măsură e trist. Căci ți se relevă ca un pomelo la…
-
Petrecerea mamelor fără Petrecere de Crăciun
Nu știu cum sunt alte soții de corporatiști și mă refer aici la soțiile acelea care nu sunt corporatiste, dar eu, pe lângă faptul că mi-aș dori ca el să vină din când în când mai devreme acasă – ceea ce se întâmplă o dată la 6 luni, să fie pe bune în concediu – anul ăsta încă nu știm dacă vom pleca la munte de revelion unde am plătit de acum 3 luni din motiv că ”mai sunt ceva probleme de rezolvat”, mi-aș mai dori să mă invite la Petrecerea lui de Crăciun. O dată nu am fost și eu invitată la o petrecere cu toate că sunt măritată…
-
Cine-a scos Lidl în drum, ăla (n-)a fost om nebun…
Nu mă consider o persoană cheltuitoare, nu fac terapie prin shopping, nu mă atrag publicitățile la pantofi sau haine, sunt inofensivă la reduceri. Asta dacă mă întrebați pe mine. Dacă îl întrebați pe soțul meu, o să vă zică probabil, că s-a însurat cu cea mai mare cheltuitoare în viață, că are sute de poșete, pantofi pentru fiecare ținuta (NOT!) și că toate propozițiile la mine încep cu verbul ”a cumpăra”. Asta doar pentru că nu le-a cunoscut pe celelalte. Cum și noi suntem măritate cu cei mai mari insensibili bărbați în viață, până la următorul. Eiiii, dar așa nevinovată cum sunt, s-au inventat totuși niște magazine și pentru categoria…
