Pentru cei care au deschis mai târziu radioul, copilul cel mic al familiei noastre pe nume Beti, nu mănâncă. Am scris despre asta aici. Nu vă pot explica chinul. Până la 1 an, mă lua tremuratul și rămâneam fără aer numai când mă gândeam că vine ora de masă. După 1 an până pe la 2 mânca la grădiniță una-alta, iar cina rămânea în farfurie. După 2 ani, mânca doar dacă era hrănită. Dacă nu era hrănită, prefera să plece flămândă la somn. Respectiv, cu mine rămânea flămândă, cu Cris era sătulă. O singură regulă se aplica: ce-i pe masă, aia-i mâncarea. Nu am gătit niciodată preferențial. Nu că ar…

Când i-am cunoscut familia lui Cris, acum mulți ani în Portugalia, primul lucru care m-a uimit a fost acela că părinții lui ieșeau în fiecare zi la cafea, după masa de prânz. Nu stăteau mai mult de 15-20 de minute, maxim o jumătate de oră cu tot cu drum. Însă timpul acela în care se plimbau împreună 5 case mai încolo, dus-întors, acele minute în care socializau cu vecinii și cafeaua tare pe care o sorbeau dintr-o înghițitură, timpul acela al lor, special, de la care nu făceau niciodată rabat, pe mine m-a făcut să-i admir din prima clipă. Apoi, o dată pe an pleacă în Lisabona la o întâlnire…

Acum 2 zile am scris asta pe Facebook: Azi am primit primul email de la scoala unde va merge Andre din toamna, prin care ne invita la festivitatea de deschidere si cunoasterea invatatoarei. Mi-a venit sa plang! Si nu de bucurie. M-a cuprins pe loc frica. Ca si cand o gaura neagra m-ar fi supt pe loc si m-ar fi dus acum 28 de ani in urma, in prima mea zi de scoala. Imbulzeala, multi copii plangand, parinti stresati, sunetul absurd de galagios al soneriei, racoarea de toamna, tata care trebuia sa ajunga la serviciu altfel il penalizau, totul imi dadea fiori. Pe picior aveam o arsura mare. Nu vazusem…