Ușa casei mele este mereu deschisă

Când i-am cunoscut familia lui Cris, acum mulți ani în Portugalia, primul lucru care m-a uimit a fost acela că părinții lui ieșeau în fiecare zi la cafea, după masa de prânz.

Nu stăteau mai mult de 15-20 de minute, maxim o jumătate de oră cu tot cu drum. Însă timpul acela în care se plimbau împreună 5 case mai încolo, dus-întors, acele minute în care socializau cu vecinii și cafeaua tare pe care o sorbeau dintr-o înghițitură, timpul acela al lor, special, de la care nu făceau niciodată rabat, pe mine m-a făcut să-i admir din prima clipă.

Apoi, o dată pe an pleacă în Lisabona la o întâlnire cu niște vechi prieteni de când socrul meu a luptat în războiul din Angola. Au trecut vreo 40 de ani de atunci, dar întâlnirea a rămas mereu în picioare. Iar anul acesta, toată familia, inclusiv noi din România, cumnata din Elveția cu familia ei, toți, am mers la nunta fiicei unuia dintre acești prieteni.

Și nu vă imaginați că acolo toată lumea trăiește pe saci de bani, iar un drum către Lisabona nu e o investiție în sine. Numai taxele la autostrăzi sunt vreo 40 de euro, iar criza economică în care este scufundată țara este mult mai aprigă ca la noi.

Însă, pentru ei, relațiile de prietenie și familie sunt extrem de importante. Practic, stau la baza unei vieți sociale împlinite. La nunta noastră din România au venit mai multe rude din partea lui decât din partea mea.

Pentru că la noi se vine dacă te-ai dus și tu. Simțiți condiționarea? Acolo te duci pentru relația pe care ai creat-o în timp, pentru om, pentru invitație. Simțiți bucuria, împlinirea?

În 2005, când am venit în România, Cris și-a adus cu el prietenii din toată lumea. Am avut un an plin. Ne-au vizitat portughezi, francezi, danezi, polonezi. Să vadă unde ne-am mutat, cum ne simțim și cum ne este. Să se bucure împreună cu noi!

Apoi, ne-am cumpărat casa noastră. Nu aveam nimic în ea, dar invitații nu au lipsit. Inclusiv primul angajat al firmei unde lucra Cris s-a bucurat de bucătăria noastră nou-nouță.

Mie mi se părea că e cam mare chinuiala, el spunea că tocmai asta-i partea frumoasă a vieții: să te bucuri de oamenii din jur. Mai degrabă cumperi mâncare și îi chemi pe toți în jurul mesei decât să ieși singur la restaurant.

Din păcate, în cultura noastră, nu prea se poartă invitațiile acasă.

Murdărești covorul, faci dezordine, ai de spălat vase, te aud vecinii, spațiul e mic, ce faci cu copiii?

Prietenii noștri portughezi nu sunt diferiți de noi. Și ei locuiesc în apartamente cu 2 sau 3 camere, au copii și totuși, ne vedem aproape weekend de weekend. Pentru că nu e neapărat despre spațiu, design sau curățenie cât despre relația în sine.

După 12 ani de relație și 5 ani de mamă am reușit să nu mai îmi pese de urmele de pantofi de pe jos, pentru că nu am covoare, de geamurile pline de amprente, pentru că mâine vor fi la loc, de jucăriile dezordonate și puse alandala sau de coaja de banană lăsată pe canapea.

Sunt mulți ani de când am ușa aproape mereu deschisă. Sunt ani în care am învățat să dau de la mine, să pun pe masă cea mai bună mâncare și cea mai bună băutură, să nu mă gândesc la ce pierd, ci la faptul că mâine voi fi mai bună, și că voi avea mereu alături de mine oameni pe care mă pot bizui. Care ne leagă atâtea amintiri și seri petrecute împreună.