Stil de viață
-
Mi-e frică
E aproape 12 noaptea când scriu acest articol. Copiii dorm sus, fiecare în camera lui. Cris e plecat din țară, pentru o săptămână. Eu scriu în bucătărie, într-o lumină semi difuză pentru că mă enervează niște furnici care noaptea se transformă în niște zburătoare extrem de sâcâitoare și încep să bâzâie în jurul luminii de la lustră. Ascult radio, muzica calmă de creat și/sau de iubit. Ridic capul din calculator. Parcă o aud pe Beti plângând. Nu ar fi de mirare, Beti și la 3 ani se trezește noaptea, cerând diverse: pipi, apă, în brațe. Da, e Beti, plânge. Mă duc la ea, cred că se speriase că dormea buștean…
-
Pe 9 mai sărbătorim iubirea, pe 20 sănătatea ei
Astăzi se împlinesc 7 ani de când m-am căsătorit cu ”omul meu de bază”, prietenul meu cel mai bun, sufletul și împlinirea mea, Cris. 13 ani de relație, 7 ani de căsătorie. Ani mulți, unii mai grei, alții și mai grei, frumoși și plini de învățăminte. Căci dacă ar fi să trag linie și să adun ce am învățat cel mai mult și cel mai mult din toți anii aceștia petrecuți împreună, ar fi vreo câteva lucruri interesante: răbdarea – să ascult, să tac, să înțeleg rezistența – la frustrare atunci când nu pot exprima ceea ce aș vrea, de a nu cheltui cât aș putea, de a fi calculată…
-
Poţi să-mi spui….Dina
Știți vorba aia – dac-aș avea un leu pentru fiecare dată când mi s-a pronunțat numele greșit, aș fi fost deja milionară. Nu știu dacă având un nume deosebit, m-a făcut neapărat greu de uitat. Cu siguranță, însă, mi-a adus multe frustrări până să mă obișnuiesc cu ideea că un nume rar scoate omul din uzual și trebuie să-mi asum consecințele. De la certificatul de naștere scris ”Adina” și ulterior modificat, până la certificatul de căsătorie schimbat de două ori, multe acte, documente au fost scrise eronat și în multe feluri mi s-a mai spus. Lista scurtă: Adina, Diana, Irina, Alina, Crina, Tina, Nina, Dana Apoi, vine partea și mai…
-
Aici vorbește universul…
Săptămâna trecută am fost în Belgia pentru a susține un curs de Gestionare a conflictelor în familie pentru o comunitate de români de acolo. M-am dus cu inima deschisă și cu mari emoții. A fost prima dată când am plecat din țară ca formator, iar apoi, grupul cu care urma să mă întâlnesc era atât de divers ca tipologie și formare încât nu prea reușeam să îmi creez așteptări. Apoi, mi-am amintit de cuvintele lui Virgiliu – dacă ești dedicat, faci totul cu inima deschisă, ești bun și obiectivul este să faci bine, Dumnezeu te ajută! Pentru mulți, Dumnezeu e ultima speranță. Ne gândim la el în momentele cele mai…
-
Tren zburător de categoria aII-a, ghici ciupercă ce-i?
Au trecut anii când între 2 avioane abia aveam timp să-mi sărut iubitul, să fac un duș și să-mi schimb hainele. Azi eram în Germania, mâine în Grecia. Apoi în Bulgaria, după în Lituania. De câțiva ani buni, mai plec doar în Portugalia. Alte vacanțe nu ne prea facem, ne păstrăm pentru mai târziu. Acum, avem de strâns bani pentru școala copiilor și pentru acest viitor incert ce ne înconjoară. Săptămâna trecută am fost în Belgia la o formare pe tema Conflictului și gestionarea acestuia în familie susținut prin Școala Familiei, organizație din care fac parte de ceva vreme. Nu e moment publicitar pentru că nu câștig bani din link-ul…
-
Viața e mai grea fără copii acasă
Ca orice mamă ocupată, fără timp suficient pentru ea dar cu vise înalte, de câte ori duc copiii la bunica, planul e mereu același: să termin cele 2456865 de lucruri lăsate pentru atunci când ”o să duc copiii la mama”. Nu știu exact ce transformări se produc la nivel de voință interioară, determinare și energie pentru că din momentul în care mă găsesc singură în casă nu aș face altceva decât să stau leșinată cu ochii pe pereți. Planul e acolo: să scriu, să citesc, să mă ocup de lucrurile lăsate brambura. În schimb, îmi pierd complet ritmul. Hainele nu mi se mai prind de mâini pentru a fi spălate,…
S-ar putea să-ți placă și
Undeva, acolo, departe, se întrezărește ONOAREA (despre recrutările secolului 21)
PREZENT!
Două pușculițe
-
Bacău, oraș al devenirii mele
De Paște am fost la Bacău. Orașul meu natal, orașul copilăriei și al adolescenței mele. Orașul pe care mulți ani, după plecarea mea la București, nu am reușit să-l mai vizitez. Îmi era o frică teribilă de a mă întoarce în trecut. Îmi era frică să revăd școala și liceul. Îmi era frică să îmi revăd foști prieteni și colegi. Îmi era frică să-mi revăd familia extinsă. Îmi era frică să merg pe stradă, să nu mă întâlnesc cu cineva cunoscut. Îmi era frică să stau drept în față și să spun: Asta-s eu, așa cum sunt! Pentru că am plecat din Bacău fugind….spre libertate. Astăzi, în casa părinților mei…
S-ar putea să-ți placă și
Pentru fiecare pas în față, cineva rămâne în spate
Eu+Frigider = LOVE
Puterea intenției
-
Vinerea Mare
Îmi amintesc mereu de Paștele din copilărie ca fiind o sărbătoare rigidă. După un post greu pe care l-am ținut până în adolescență aproape de fiecare dată, ultima săptămână începea cu o curățenie asiduă, șters geamurile pe un frig primăvăratec de-ți înghețau oasele, scuturat covoarele pe bara din spatele blocului și cărat totul până la etajul 4. Spre final, ne apucam de gătit aproape neîntrerupt pentru următoarele 3 zile: tăiat legume pentru salata boeuf, tocat carnea pentru sarmale, frământat cozonacii până la 12 noaptea. Totul culmina cu rămasul fără apă curentă în casă când chiuveta era plină de vase și miroseai oribil a ceapă și usturoi. Vacanța de Paște Întotdeauna…
-
Există răbdare pentru orice stat la coadă
Acum vreo 3 ani aveam o prietenă, o portugheză, care stătea în România și cu care mă înțelegeam foarte bine. Între timp a plecat spre țări mai calde, însă unul dintre desele ei comentarii despre România era referitor la bărbații români care-și ajută femeile la dusul gunoiului, în Cora la cumpărături, căratul bagajelor din mașină, dusul copiilor la grădiniță și tot așa. În comparație directă, bineînțeles, cu bărbații portughezi care sunt un pic mai comozi în a-și ajuta soțiile la astfel de îndeletniciri. Eu nu vedeam situația așa. Îi tot replicam că poate sunt oamenii din jurul ei mai deosebiți și că mie nu mi se pare nici pe departe…
-
Gabi Urda, balerinii metalizați și mâncatul bomboanelor de pe jos
Stau și mă gândesc de vreo câteva minute bune dacă am mai fost până astăzi, singură cu ambii copii la vreun eveniment sau chiar a fost azi o premieră. Cred că am mai fost anul trecut în IOR singură cu amândoi și m-am întors sleită de puteri. Beti mergea semi pe jos ca măgarul ăla din poveste nici pe jos, nici în brațe în cazul ei, iar lui Andre îi cărasem trotineta și îmi stătea inima în loc de fiecare dată când o lua la vale spre lac. În momentele astea în care eu strig la el alergând dement cu celălalt copil în brațe, mă întreb retoric: oare or mai…
