Stil de viață
-
Femeia știe exact ce vrea
Se vorbește dintotdeauna că femeia nu știe ce vrea ca să fie fericită. S-au dat cercetătorii peste cap de trei ori ca să vină apoi să ne spună că toată nefericirea asta li se trage femeilor de la creierul amestecat ba cu rufe nespălate, ba cu cele necălcate, ba cu cina nefăcută, copiii neduși la înot și temele neterminate. Ca atunci când ai 5 drumuri de făcut prin oraș, ți s-a stricat GPS-ul iar destinațiile devin brusc un amalgam de nervi, programări depășite și drumuri cu sens unic de care habar nu aveai. Pe când, creierul bărbatului este organizat pe categorii, iar categoriile pe cutii, iar cutiile în rafturi, iar…
-
Martie e despre flori, soare și factura de la gaz mai mică
Noroc că mi-a dat Dumnezeu copii, c-am ajuns și eu să înțeleg semnificația anumitor zile din calendar. De exemplu, 1 martie. Până să devin mamă și să-mi crească copiii câțiva ani, nu am înțeles niciodată luna martie. Singura amintire pe care o am din copilărie e cea în care trebuia să duc zambile la școală pe un frig năprasnic îmbrăcată în fustiță și pantofi, că na, în calendar venise primăvara. Nici până în ziua de azi nu mi-e clar dacă e iarnă, primăvară și de ce se tot bucură lumea când ori zăpada e până la brâu, ori fleșcăraia până la șosete. Martie nu e despre soare, flori și factura…
-
Un nou început
M-am întâlnit zilele trecute cu o prietenă care caută în disperare o școală bună pentru copilul ei. Și-mi povestea c-a primit de la câteva persoane o recomandare bună la una dintre școlile din zona ei și s-a dus să vorbească cu respectiva învățătoare. A intrat în timpul orelor în școală fără nici o problemă. S-a dus la secretariat, s-a interesat de clasa respectivei învățătoare, fără nici o problemă. Putea fi o mamă în căutarea unei școli bune, putea fi un părinte care voia să-și regleze conturile în mod personal cu un cadru didactic, putea fi un soț care să-și omoare soția, angajată la școală, putea fi oricine, să facă orice.…
-
Copilul care se descurcă întâlnește adultul căruia i se cuvine
Vara trecută, în Portugalia, am vizitat o expoziție pentru copii unde se proiecta un film într-o sală specială, pe un tavan sub formă de planetă. Toți copiii super entuziasmați, de mine nu vă mai spun. Știți vorba aia: pe vremea mea n-aveam lapte, unt și carne darămite săli de expoziție sub formă de planete și luni. Am așteptat vreo câteva minute, timp în care copiii au sărit într-un șotron, s-au pozat cu niște figurine de astronaut și s-au bătut cu perne sub formă de stele. O nebunie! La un moment dat, ușa se deschide și într-o semibeznă, ghidul ne invită să ne așezăm pe niște perne aruncate la întâmplare pe…
-
Sunt nervoasă, dar îmi trece
Că nu sunt tocmai cea mai calmă persoană care mi-aș dori să fiu, se știe. Chiar acum câteva zile, i-am spus unei bune prietene de-ale mele: – Mi-aș dori să-mi pot gestiona mai bine propriile mele crize de furie! După întâmplarea de mai jos, cred că am și reușit. Un pic mai repede decât mă așteptam. Învățarea experiențială Nici faptul că am fost copil de nota 7 nu e tocmai un secret. Nu mi-a plăcut școala, nu pentru că preferam să chiulesc sau să fumez cu băieții în parc, ci, din contră, chiar eram conștiincioasă și dornică să studiez și să iau note mari. Doar că stilul meu de învățare…
-
Ziua în care mama a visat să facă baie
Când vine ziua în care mama trebuie să facă baie, un amalgam de sentimente se năpustesc asupra ei. Îi vine să plângă de fericire pentru cele 3 minute jumate în care va auzi doar apa șiroindu-i pe pielea depilată acum o lună jumate. Îi vine să sară în sus de bucurie imaginându-se singură, în cabina de duș, făcând exact ce-i place, mai puțin să bea cafea, să mănânce înghețată, să stea pe facebook sau să vorbească la telefon. Și mereu atentă la ușă să n-o strige nimeni. Pentru că mamele din momentul în care devin mame, dezvoltă puteri supranaturale: aud vocile copiilor chiar și când aceștia sunt în parc cu…
-
La final, ce contează nu e să știi să spui Nu, ci când să răspunzi tare și răspicat DA
Anul acesta sărbătoresc majoratul în câmpul muncii. 18 ani de când mă trezesc dimineaţa ca să mă duc la serviciu, 18 ani de băut cafea la birou, 18 ani de plătit taxe, de străbătut Bucureștiul dintr-un capăt în altul, de mers la facultate, de făcut voluntariat și toate deodată. 18 ani de când n-am spus aproape niciodată ”Nu”. Epuizată fiind și în rol de mamă, soție, antreprenor, blogger și adult în căutarea echilibrului în viață, m-am oprit, abia trăgându-mi răsuflarea și cu lacrimile strânse în bărbie să-mi fac radiografia deciziilor pe care le-am luat în viață. Am greșit undeva? Ce m-a adus în situația asta și cum naiba ies din…
-
El cum o fi? Pledoarie pentru cel plecat departe
A plecat din nou. Îl îmbrățișez cu drag. El mă sărută, eu îl strâng tare la piept. El mă privește. Eu îl petrec cu privirea. – Te iubesc, îmi strigă în timp ce se îndreaptă spre mașină. Eu închid ușa repede să nu-mi vadă ochii. El pleacă spre aeroport, eu mă duc la copii. Sunt incompletă, dar fericită. El cum o fi? Sunt doi ani de când n-am mai stat atât de mult departe unul de celălalt. Ultima dată plecasem în Portugalia cu copiii 3 săptămâni fără el. În rest, ne privim în fiecare dimineață în ochi, ne vorbim rar dar cu sens, ne iubim din priviri și mângâieri tandre,…
-
O apă, 5 lei?
Sunt copilul care a stat ani în șir la rând la sifoane pentru că era singura bucurie pe care ne-o puteam permite fără eforturi financiare supraomenești. Sunt copilul care bea suc numai de Crăciun, din ăla verde cu kiwi, care nu văzuse kiwi cum nu văzusem eu banane, dar trăgeam de el ca să ne ajungă și de revelion. Tortul și acest suc erau singurele bucurii cu care intram în noul an. Asta ca să-mie fie clar de ce încă mai visez noaptea bomboane cu cacao pe deasupra = amandine. Sunt copilul care împreună cu soră-sa au mâncat luni întregi orez fiert, așteptându-și părinții plecați prin Polonia să vină acasă…
-
Dincolo, cineva abia așteaptă să mă iubească
Aș vrea să vă pot spune astăzi o poveste cu un prinț și-o prințesă. Care s-au văzut, s-au iubit, iar apoi s-au căsătorit. Au făcut copii, toți așteptați și acceptați și pe care i-au educat în spiritul parentingului echilibrat și corect. Și-au ascultat inima și instinctul, copiii lor și-au urmat visele, au reușit în viață, iar azi au la rândul lor familii fericite. Până și soacrele se înțeleg perfect între ele. Și-am încălecat pe-o șa și v-am zis povestea așa. În viața reală, prințul e la muncă, iar prințesa se întreabă: oare mă mai iubește? Mi-aș fi dorit să fie povestea părinților mei. Sau a părinților, părinților mei. Iar eu…
