Copiii joacă fotbal în bucătărie.

Într-o cu totul altă casă normală, asta nu s-ar fi întâmplat pentru că pe partea cu poarta lui Beti ar zbura paharele lăsate la spălat, iar pe partea cu poarta lui Andre ar zbura paharele de pe masă.

Noi am strâns însă paharele, pentru că au avut norocul să zboare dar să nu se spargă dar am înțeles mesajul destinului.

Se fac echipele.

Eu vreau ca Andre să joace cu Beti iar eu să mănânc pufarine. E singurul dulce pe care-l pot mânca liniștită pentru că doar mie îmi place.

Lui Beti îi este indiferent.

Andre insistă:

– Mami, joacă cu Beti!

– Hai Andre, că vreau și eu să mă odihnesc! Joacă tu cu ea.

– Nu, joci tu acum cu ea.

Eu insist, el insistă.

Până când, exasperat că eu nu renunțam îmi strigă:

– Nu înțelegi că eu joc numai cu campionii? Joci tu cu Beti, iar eu cu cel care câștigă!

 

Notă pentru copiii mei când vor fi mari și vor citi acest mesaj: adevărul e că m-am făcut că pierd ca să mănânc pufarine. Iertați-mă, copii! Mama avea glicemia scăzută și chef redus de fotbal. Dar tot vă iubesc!