Ce-ar face femeile dacă-ar fi să nu facă nimic?

Astăzi, voiam să vă povestesc despre super evenimentul organizat de Itsy Bitsy de 1 iunie în Parcul I.O.R. (București).

Am vrut până când a plecat Cris cu cea mică la culcare și a început să strige:

– Amor, unde este crema lui Beti?

– S-a terminat. Vezi că este una nouă în camera ei.

– Unde în cameră?

– Pe masa unde era înainte crema care s-a terminat. (e o singură masă în camera ei, doar ca să clarific situația)

– Unde pe masă?

– Într-o cutie, în cutia ei originală, lângă imprimanta care este pe partea dreaptă a mesei.

– Aaaaaa…..în cutia ei. Se aude vocea lui Cristofor descoperind America (faptul că numele lui se traduce Cristofor este pură coincidență).

Apuc să mai bag o farfurie la spălat.

– Auzi? Dar pantalonii de la pijama unde sunt?

– Pe pat.

– Nu sunt. Caut pantalonii de la pijamaua cu prințese, încearcă el să-mi clarifice cum arată pijamaua pe care eu o cunosc din cusătură-n cusătură. Știu și cu ce sunt îmbrăcate prințesele, ce culoare au rochiile de pe ele și cu ce s-au spălat pe păr ultima dată. Și câte buline are tricoul cu Minnie din dulap știu. Iar el îmi explică de niște pantaloni care sunt pe pat și el nu-i vede.

– Mai caută, iubirea mea. Acolo sunt, i-am pus eu dimineață. Respir, inspir, mai bag o farfurie la spălat. Îmi doresc din tot sufletul să găsească pantalonii sau cel puțin, să-i mai ia încă vreo 15 minute căutarea ca să pot termina și eu ceea ce fac și să nu fie nevoie să mă spăl pe mâini, să opresc totul ca să……

– Pfffff, nu sunt! Repetă el iritat.

Las castronul murdar de supă din mână, suflu ceva printre dinți – nu pot să zic că mi-e rușine – opresc tot procesul de curățat bucătăria și de terminat o dată treburile casnice pentru a-mi începe și eu ziua la spa, respectiv cititul și scrisul pe blog la ora 10 noaptea – și urc la domnul minunat care mă aștepta calm în pragul camerei așteptând probabil să iasă pantalonii dansând de sub pătură.

Ridic de două ori pătura, ia uite pantalonii.

– Pe bune? M-ai chemat să ridic pătura?

– Nu i-am văzut.

– Conectează mâinile cu ochii și data viitoare s-ar putea să găsești ce cauți.

M-am întors la vasele mele murdare, am reluat procesul, timp în care el a culcat-o pe Beti și s-a apucat să se uite pe Youtube la filme cu bărci cu vele.

Ce lume minunată, în care lumea mea e lumea noastră, iar lumea lui e lumea lui.

Eu aș propune să se înființeze o școală pentru bărbați unde să învețe să fie empatici. Adică, mai concret, să mai iasă un pic din pătrățica lor și să mai empatizeze și cu omul de lângă ei. Adică, și mai concret, să învețe să simtă!

Dacă femeia tot a început să facă mai multe decât făcea acum 500 de ani, mă refer că în afară să nască copii, mai și votează, au opinii publice, conduc mașini, merg la serviciu să-și mai pună și bărbatul întrebarea – oare nevasta mea ce-o vrea când plânge în dormitor cu perna-n cap? Sau, când e disperată să meargă la Therme (asta-s eu), oare de ce anume are ea cu adevărat nevoie? Dar când aleargă ca la maraton ba la serviciu, ba la fotbal, ba să facă mâncare seara, ba pe role ca să prindă copiii pe bicicletă din urmă, oare cum s-o simți?

Că astăzi, domnul navigator în devenire mi-a sugerat că eu mă relaxez în parc cu copiii și de fapt, care-i problema că el a venit acasă și stă și el fără să facă nimic. Adică, e în ”the nothing box” (pentru cine a deschis radioul mai târziu, am scris despre asta aici), lua-o-ar s-o ia de cutie plină cu nimic, pe cât de amuzantă, pe atât de enervantă.

Eu nu fac același lucru în parc? zice el, cu capul plin de nimic.

Eu nu știu câte mame se relaxează în parc cu copiii, dar eu nu mă relaxez. Eu sunt tot pe modul de activă în parc. În primul rând sunt cu ochii în paisprezece că Beti ia toate bordurile cu bicicleta: pe una se urcă, de pe alta cade. Apoi, se cațără pe peretele de cățărat, evident că rămâne agățată și cere ajutorul. Apoi, vine Andre că vrea să joace fotbal cu mine. Adică, unde-i relaxarea? Vă spun eu…..e toată IN THE NOTHING BOX! Acolo-i și nu vine curând, credeți-mă pe cuvânt! (wow, ce rimă mi-a ieșit, ca să rețineți voi mai bine).

Acum mulți ani în urmă, am lucrat pentru un șef american. Primul lucru pe care l-am învățat de la el și care, practic, m-a ajutat să pot să mă dezvolt enorm a fost pe cât de simplu, pe atât de greu de făcut:

DO NOT ASSUME!, îmi spunea el mereu.

Veneam cu frica de a nu întreba pentru a nu fi luată de proastă, ăsta-i adevărul. Din teama de eșec.

Alții o fac din prea multă încredere în ei, care poate fi în aceeași măsură bună, dar când e în exces, dăunează ca orice alt lucru în exces.

Iar el repeta într-una: nu mai presupune, întreabă, verifică și apoi ia decizia!

În timp, am învățat să pun întrebări, să clarific, să mă asigur că am înțeles. Pentru unii par enervantă, știu, dar de mult nu mă mai enervează prejudecățile altora.

Pentru că e mai grav să faci oamenii să sufere pentru că nu ai clarificat o situație, decât să fii considerat enervant că pui prea multe întrebări.

În altă ordine de idei, mamele care merg în parc cu copiii s-ar putea să nu se relaxeze în mod deosebit, cele care vor să stea acasă cu copiii până la 2 sau 3 ani s-ar putea să facă un sacrificiu și nu o fac neapărat că nu au viață socială, cele care fac 6-7 copii s-ar putea să o facă pentru că așa-și doresc și nu că fac parte din vreo religie obscură, mamele care țipă (că tot suntem în trend) s-ar putea să aibă nevoie de somn și nu găsesc plăcere în mod deosebit în a se auzi țipând la lună, iar cele care se uită la voi, dragi soți, s-ar putea să dorească doar o îmbrățișare și-un zâmbet de confirmare că totul va fi bine.

Iar noi toate, vrem și noi, in the nothing box măcar să vedem cum e să nu faci absolut nimic, mai ales atunci când abia ai ajuns acasă și copiii sar în brațele tale mai ceva ca la concert la Michel Jackson (fie-i țărâna ușoară!)

(Dacă v-a plăcut acest articol, vă invit mâine să citiți despre super evenimentul de 1 iunie la care voi participa alături de familia mea și la care vă invit cu drag. Nu că eu voi fi acolo, ci pentru că va fi chiar special. O să vă împărtășesc mai multe, mâine, când voi fi în minunata mea cutie cu nimic)