A fost odată ca niciodată….

A fost odată ca niciodată…un prinț și o prințesă.

Știu, nu mai înghițim de mult povești cu ”și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” pentru că am înțeles după ani de zile în care am visat la prințul venit pe un cal alb, la nunta din povești și la familia perfectă că în realitate, cea mai grea provocare este cea de a menține o familie, un cuplu unit.

Adică, nu primii 3 ani cei mai frumoși dintr-o relație despre care trâmbițează toată lumea, ci următorii 13, 23, 30 când apare și monotonia, oboseala, saturația și ajungi, inevitabil, să te întrebi:

Oare așa vreau să trăiesc până la finalul vieții mele?

Și foarte multă lume nu știe să răspundă pentru că nici o carte de povești nu are disponibil volumul 2.

Pe acesta trebuie să ni-l scriem noi :)

Acum am să vă scot din zona de confort, din nou, și am să să vă spun că și poveștile astea cu prinți și prințese au rolul lor în dezvoltarea emoțională a copiilor. Dar depinde în ce formă ajunge informația la copil și mai ales, mai ales, în ce context familial ajunge informația la copil.

Eu nu am fost un copil atras de povești de acest gen, ci mai degrabă, cu Făt Frumos care ajungea la Omul din Lună pe care-l întreba dacă a văzut nu știu ce găină cu ouă de aur, și de atunci am rămas cu această curiozitate: cine este Omul din Lună? Cum arată, cum este îmbrăcat și cum a ajuns acolo.

Nu am nici un dubiu că și acest Făt Frumos la final se căsătorește cu Ileana Cosânzeana, dar nu mai rețin nici un detaliu. În schimb, drumul maturității lui Făt Frumos m-a fascinat dintotdeauna.

Sună bine pe dinafară, un copil interesat de dezvoltare emoțională și nu atât de relații de cuplu și găsirea unui partener potrivit.

Da și nu.

Prin natura noastră, suntem ființe sociale și avem nevoie să simțim că facem parte dintr-un grup de prieteni care ne înțeleg, să fim iubiți de cineva cu care să construim un drum în viață. Nu vorbim de acele excepții care aleg să rămână singuri asumat.

Și e important să învățăm că avem resursele necesare: încredere, curaj, frumusețe, de oricare ar fi ea, să ne găsim omul potrivit.

Că povestea este exagerată, posibil, dar în secolul în care mai mult de jumătate de filme sunt despre super eroi care zboară, cad de la etaj și supraviețuiesc impactului, mai putem spune noi ce este exagerat sau nu?

Noi dăm ritmul și echilibrul. În familie.

Eu nu eram atrasă de povești cu prințese pentru că am crescut fără să am încredere într-o relație de cuplu reușită. Și e un adevăr. Mi se părea că toată iubirea aceea prezentată la finalul poveștii este iluzorie, și mai degrabă lupta lui Făt Frumos cu Zmeul posibil adevărată.

În ce m-am transformat când am devenit mare?

Într-un Făt Frumos, bineînțeles. În eroul vieții mele care dacă nu era nici un Zmeu cu care să se lupte, îmi inventam unul. Și mă duceam după el, mă dădeam peste cap de 3 ori să mă vadă, să mă accepte, să mă iubească, că pentru mine iubirea era despre luptă și putere.

Nu despre a fi prințesa vieții ei în care lucrurile vin ușor, în ritmul lor și cu blândețe și acceptare le luăm pe toate în brațe.

Așa cum poveștile nu spun că Ileana Cosânzeana o să fie și obosită și cu ochii încercănați după nopți în care copilul n-a dormit, și Făt Frumos poate fi învins de Zmeu.

Știți care e diferența?

Că Ileana încercănată are resursele necesare să-și ia a doua zi copilul în brațe, să-l alinte, să-l aline și toată emoția și iubirea de mamă să șteargă oboseala la primul zâmbet al bebelușului.

Că Făt Frumos învis are puterea de a se ridica bărbătește de jos, a se șterge de praf, a-și reanaliza strategia, obiectivele și orientat pentru a face și a izbăvi, reia lupta fizică până reușește.

Problema e atunci când sunt rolurile schimbate. Când Ileana se crede Făt Frumos și invers.

Iar poveștile, așa cum sunt ele, exagerate uneori, prezintă niște arhietipuri. Femeia, mama iubitoare, care în ciuda faptului că merge astăzi și la serviciu și face și curat și mâncare în casă, rămâne la bază, prințesa devenită apoi, regină, care își deschide brațele să primească.

Bărbatul, tatăl iubitor, care cu mai mult astăzi când nu se mai luptă nici cu zmeul, nici la vânătoare nu mai merge, rămâne la bază un prinț, devenit între timp rege, reprezintă autoritatea care oferă stabilitate și verifică regulile să fie urmate.

Evident, că în viața de zi cu zi aceste modele se unduiesc după fiecare context în parte. Nu cred că trăiește cineva într-un echilibru perfect pe roluri. Uneori, un partener câștigă mai mult, alteori e celălalt, uneori stă tata acasă cu copilul și face nopți albe, alteori e mama, și tot așa.

Însă dacă baza e construită sănătos, aceste modelări de roluri se produc într-un mod natural și asumat de întreaga familie.

Eu ani de zile mi-am asumat rol și de Ileană, dar numai pe rol de mamă, și de Făt Frumos aproape complet. Și nimeni nu m-a rugat.

Nu știam să mă opresc, să cer, să vreau, să-mi doresc, să cred că pot merita doar pentru că sunt Ileana Cosânzeana.

Credeam că trebuie să am la final de zi câte un cap de zmeu tăiat ca să merit o îmbrățișare, un cuvânt de încurajare, timp pentru mine.

Astăzi, sunt Ileana Cosânzeana full time.

Le citesc copiilor povești cu prințese și le spun așa:

– Femeia unește casa, bărbatul îi stă stabilitate.

Iar lui Beti i-am spus așa:

– Când ai de ales între un băiat care spune că face și unul care face, alege-l pe cel din urmă.

Iar lui Andre i-am spus așa:

– Numai cine zice și face are tot ce-și propune!

Pentru că la final, Făt Frumos se căsătorește cu Ileana pentru că a muncit pentru ea.