La final de alăptare și doi copii înțărcați un lucru este clar: unghiile le-au fost tăiate corespunzător

Când am născut primul copil în 2011 eram un pic analfabetă în ceea ce privește alăptarea.

Nu e ca și cum aș fi născut înaintea erei noastre, în grotă, fără nici un fel de ajutor. Cu toate astea, nici n-aș putea spune clar dacă exista informație și n-a ajuns la mine sau pur și simplu n-am stat eu s-o caut.

Ce pot spune sigur cu mâna pe inimă este c-am avut și am în continuare mare, dar mare încredere în Mama Natură. Cred că femeia a fost lăsată pe Pământ să nască copii natural, să alăpteze și să unească familia în jurul mesei. Bineînțeles, cu excepțiile unde nu se poate iar femeia știe cel mai bine motivul.

Numiți-mă ”de modă veche”, dar așa simt, așa cred, așa fac.

Până să nasc, singurul site pe care-l citeam despre copii era unul care mă ajuta să înțeleg ce se întâmplă cu bebelușul în fiecare săptămână de sarcină. Mi se părea fascinant să aflu cum îi cresc gene, cum își mișcă mânuțele sau își suge degetul.

Am evitat să intru pe grupurile de mămici, pe-atunci destul de puține, ca să nu mă sperii, să nu-mi fac gânduri, să nu ies din principiile mele. Citisem un pic despre epiziotomie și începusem să visez noaptea urât. A trebuit să-mi spun în oglindă de vreo 20 de ori:

– Eu n-o s-o fac, eu n-o s-o fac, eu n-o s-o fac! Nu va fi nevoie, nu va fi nevoie, nu va fi nevoie!

Și ce credeți?

Când a fost să îl nasc pe Andre m-am rugat la Dumnezeu să vină doctorul să-mi facă orice numai să nasc. Să mor, dar să nasc. Epiziotomia a fost ultima mea problemă, față de ce urma să mă aștepte:

Alăptarea.

Militez pentru cursuri de alăptare în maternități. Și mai mult decât atât, pentru asistente care să urmărească procesul de alăptare măcar până când pleacă mămica din spital.

Când nu se face cum trebuie, alăptarea poate deveni cel mai mare dușman al tău. Când de fapt, este cel mai bun lucru care se poate întâmpla între mamă și copil. Cel mai bun.

Fac parte din categoria mamelor care nu vorbește cu ușurință despre acest moment. Mi-e greu și cred că voi trăi mereu cu impresia că am greșit enorm în acest proces. Nu cred că există ceva care să-mi schimbe părerea. Decât, poate, copilul meu, mare fiind să-mi spună:

– Mami, acum sunt bine!

La Andre, am suferit ca un câine ca să-l pot alăpta. Am plecat cu el acasă când avea icter fiziologic. Dormea întruna, iar eu am crezut că așa fac bebelușii. Dorm până se trezesc că le este foame. Doar că el a dormit mult și nu voia mâncare. După 2 zile am făcut furia laptelui, am plecat cu el la urgențe și abia acolo am primit primele informații despre cum trebuie să alăptez. Era un pic cam târziu. Eu intrasem într-o stare critică, plângeam fără să mă pot opri, iar în loc de lapte îmi curgea sânge.

O săptămână cruntă de dureri mi-a trebuit să-mi intru în ritm.

L-am înțărcat la 12 luni. Până acum câteva zile crezusem că s-a înțărcat singur pentru că n-a mai cerut. Acum aflu că auto înțărcarea se face după 2 ani jumate. În acest caz, declar înțărcarea lui Andre una lină și ușoară.

La Beti e cu totul altă poveste. Când naști al doilea copil ai impresia că știi despre ce este vorba în film. Îți amintești personajele, dar acțiunea prinde mereu alte valențe.

Dețineam toate informațiile și îmi promisesem să o alăptez mult, muuult. La 9 luni ale ei, însă, a trebuit să plec o săptămână din țară. Mi-am promis că voi relua alăptarea, că o să fie bine, doar că la întoarcere am lăsat-o înțărcată. Brusc și fără mine alături.

Încă simt și voi simți toată viața pietroiul agățat de suflet.

La final de alăptare și doi copii înțărcați

Evit să dau sfaturi. Cred că fiecare mamă știe și simte exact ce e nevoie pentru copilul ei. Nu există nici un dubiu că laptele de mamă este cel mai bun lucru ce i se poate oferi unui bebeluș. Cred că fiecare dintre noi are dreptul să aleagă să alăpteze sau nu, în funcție de nevoi și necesități, asumându-și alegerea făcută.

Mi-a plăcut să alăptez, știind că-mi ajut copilul atât fiziologic cât și emoțional. În plus, era momentul perfect să le tai unghiile perfect și fără accidente.

Dar nu e un lucru de care să-mi fie dor. Nopțile nedormite mă făceau nervoasă, iar somnul iepuresc cu copilul în brațe mi-a agravat scolioza. Pe Beti o alăptam câte 2-3 ore o dată. Adormea 30 de minute și o luam de la capăt.

Nu e de mirare. Acum mănâncă tot în 2 ore, tot 50 grame de orice ar avea în farfurie.

Dacă aș face al treilea copil? L-aș alăpta cât aș putea și cât ne-ar face fericiți pe amândoi.

Sursa foto