Dacă tu nu mai vii, cine îmi va face mie paste?
Tatăl meu a fost mai mult absent în povestea vieții mele. Dintr-o neordonare corespunzătoare a planetelor pe mercur retrograd, alegerile lui nu au fost întocmai cu așteptările mele, iar asta ne-a separat destul de mult în inimă.
Pe mine doar, că orice părinte își iubește copiii, doar că uneori, copilul interior suferă atât de tare că nu-l lasă pe maturul care a devenit să-și facă treaba.
Vedeți cum un copil cu nevoile nesatisfăcute nu ne va lăsa niciodată până nu ne întoarcem către el? Se prinde de piciorul nostru și vrea atenție până când se face mare și va rămâne prins de sufletul nostru până va primi atenția de care are nevoie. Abia când ne vom uita în noi cu blândețe și îi vom da atenție copilului suferind din inima noastră, vom putea să oferim atenția cuvenită copiilor noștri. Acolo stă putea și răbdarea.
Tata nu a avut această blândețe, cum probabil, multora dintre părinții noștri le-a lipsit deschiderea și încrederea.
Bărbații nu plâng niciodată nu a fost niciodată un mit! Ci, din contră, o lecție de viață cu care li s-a marcat pentru totdeauna sufletul bărbaților din viața noastră!
Într-o zi, când mama era plecată la un cerc pedagogic, cum se făceau pe timpurile alea și nu prea era mâncare că nu era de unde, a venit tata acasă și s-a apucat să ne pregătească, mie și surorii mele, paste cu cascaval. 2 feluri de mâncare știa să pregătească: paste cu cașcaval și fasole cu costiță.
Iar eu atunci, privindu-l admirativ pe tata care apărea rar și nu știam cu ce vine la pachet, am înțeles cuvântul siguranță!
Rețineți acest cuvânt. Tata era mai mult absent din viața mea și cu toate astea, pentru câteva momente, sentimentul că dacă el e acasă, eu totuși de foame nu mor, a fost absolut înălțător și salvator! Eram salvată. Cel puțin pentru moment.
Nici una dintre cele două mâncăruri nu-mi plăcea, v-am spus că eram tare dificilă la acest capitol, și cu toate astea, cu toate astea, un sentiment de apartenență la o familie se năștea în mine. Ideea că dacă se va întâmpla ceva cu mama, baza noastră, cumva, tata o să ne salveze.
Pastele pavau drumul sigur către supraviețuire.
Incredibil cât de mult pierdem din vedere un lucru atât de simplu.
Siguranța!
Dar nu oricare. Cea creată în laboratorul familiei.
Cu toate astea, să nu credeți că am fost pe deplin rezolvată. Nici pomeneală, dar nu a fost să aflu adâncimea nevoii de siguranță la mine, până când nu am născut nu primul copil, ci pe al doilea care a plâns de la creșă, grădiniță, școală și oriunde aș fi lăsat-o fără mine, vreo 7 ani legați. Și tot se mai întâmplă.
Nu cred că s-a inventat numărul de dăți în care m-am întrebat: de ce plânge?
De ce plângi, copile?
Iar răspunsul rămânea în neant.
– Nu știu…..
7 ani de nu știu. Ani în care m-am trezit noapte de noapte cu ea plângând, fără să știu ce are. Terapie, răs terapie, de toate felurile și culorile.
– Cu ea e totul ok, primeam răspunsul.
Păi cum să fie ok dacă eu știu, simt că nu e ok?
Ea nici nu avea cum să fie ok până nu eram eu ok. Și m-am dus să descopăr.
Și când vrei cu adevărat, universul te ajută să primești.
Iar eu am primit claritatea să înțeleg că atunci când copiii plâng la intrarea în colectivitate, plânsul acela de neconsolat pe care părinții îl știu prea bine sau când nu pot sta singuri și intră în fibrilații, când vor să știe mereu ce face mama sau tata și nu se liniștesc până nu vă văd acasă, e pentru că le lipsește siguranța.
Dacă nu mai veniți, cine le face lor paste?
Eu m-am făcut mare având un singur vis: să mi le fac singură și singură pentru totdeauna.
Și fix asta mi s-a întâmplat. Știți voi, universul…
Am realizat pe parcurs însă, că nu despre asta este vorba. Nu despre o independență care pleacă din durere. Că nu e nimeni să ne ajute când noi nu putem.
Ci despre o independență câștigată prin încredere. Că putem cu susținere și ajutor.
Dar a trebuit să facă copilul meu 7 ani ca să înțeleg că ea de fapt, nu avea nevoie decât să o asigur că o să o aștept mereu cu pastele făcute.
Să o ajut să învețe ce e curajul și încrederea, să-i dau libertatea de a alege, și nu să o creditez cu puterea de a reuși fără susținere.
O să mă întrebați, cum putem face asta cu un copil de 12 luni care merge la creșă și plânge.
Iar eu am să vă răspund că e nevoie, în primul rând, să priviți în voi. Ce relație aveți voi cu siguranța?
Pentru că durerea se transmite din generație în generație. Ca și vindecarea.
Copilul meu cel mare nu are nici o problemă să stea singur. Nici una. Dar nici soțul meu nu are probleme cu siguranța cum am avut eu.
Apoi, v-aș mai spune să pregătiți copilul din timp, vorbindu-i despre cum o să-l protejați mereu, cum o să-i fiți alături întotdeauna, și corelați ceea ce spuneți cu situații concrete.
Știți voi, practicați ceea ce predicați!
Și mai e ceva. Poate cel mai important. Lăsați-l și pe celălalt partener să se implice. Este crucial rolul tatălui în crearea sentimentului de siguranță și încredere.
Pentru că de când e lumea și pământul, bărbatul s-a ocupat de siguranța hranei, și mama de a căminului. Și ambele, fac parte integrată din viața copilului.
Iar dacă tata nu există, asimilați acest rol cât mai bine posibil.
O să fie bine!
Aveți încredere că oricât de târziu vi s-ar părea acum, întotdeauna puteți să puneți mâna și să faceți niște paste calde!
Eu asta fac! Și-mi ies din ce înce mai bune!
Interesante articole.. Ați avut acces la terapie de calitate.. As vrea și eu.. Am foarte multe de rezolvat.. Încerc sa învăț de pe ici, de pe colo.. Băiețelul meu s-a „născut” în brate, cum se spune.. Adoarme doar plimbat în brate prin casa.. Ieșim la plimbare doar în brate…. Bratele sunt refugiul lui. Bratele mele. Și eu trebuie sa merg, sa stau în picioare. Nu așezată. Are 2ani și 10 luni
Și la orice spune NU. Nu vrea sa se schimbe, sa mănânce, sa doarmă, sa se spele etc. Extrem de rar spune da. Sau nu știu.. Iar plânsul? Urla. Nu plânge. Urla și se invineteste.. Doar el exista. Eu nu. Nu pot merge nici la toaleta, nu ma pot spala, nu pot găti, nu pot dormi.. Efectiv nu ma lasă să fac nimic. Doar sa ma joc cu el și sa merg, sa fiu lângă el..
Unde sa caut problema?
Bună, aici îmi pare mai degrabă o situație de schimb de roluri. Tu probabil nu ai fost foarte fermă cu el, a stabili limite ferme, cum de altfel, am făcut și eu cu cea mică, iar copilul a preluat indirect, rolul de autoritate: el stabileste regulile, iar tu le aplici.
O face absolut inconștient, pentru că altfel nu știe.
Ceea ce poți face este să îi spui cu blândețe: eu sunt mama ta, tu ești copilul meu, iar eu te protejez. Acesta este tolul meu, să am grijă de tine și să te protejez. De aceea, astăzi nu poți să te joci cu aia sau nu ai voie să faci cealaltă, pentru că nu ești în siguranță sau pentru că nu îți face bine…etc.
Si ție să îți spui: eu sunt responsabilă pentru copilul meu, eu sunt mama, el este copilul, eu sunt autoritatea, el are nevoie de mine. Și nu invers.
Mult de tot să îți spui, și să îi spui, până i se schimbă programul de funcționare.
Cu multă blândețe vei ajunge acolo. Ai încredere!
dacă mai ai nevoie de ceva, să îmi scrii. Te îmbrățișez.