Fără motorină

Dacă tot mi-am spus năduful în gura mare că circul fără număr, mă gândesc că ar fi frumos să închei bucla și să vă spun că, după 5 zile mi-am găsit numărul, agățat într-un stâlp.

Joia trecută, după 3 zile foarte obositoare și stresante îmi planificasem să lucrez de acasă. Se înțelege că stresul maxim vine de la drumul pe care trebuie să îl parcurg zilnic până la birou. Că, de altfel, iubesc viața de birou. În plus, marți fusesem la un client la Ploiești, și din cauza nebuniei din zonă am ieșit din București cu becul aprins în bord la iconița cu pompa de benzină. Adică, mai aveam în rezervor cât să fac o medie de 70 de km. Până la Ploiești aveam vreo 75 km. Iar autostrada A3 NU ARE nici o benzinărie. Știam că nu are, dar speram să se fi construit vreuna în ultimele două săptămâni de când nu mai fusesem pe același drum. Și am mers și speram și câmp și speram și copaci și speram. Și nimic. După vreo 30 de km am început ușor-ușor să îmi fac un plan. Dar nu îmi venea decât să urlu. La lună. Și să îmi dau palme, că sunt proastă, cea mai mare proastă.

Cum să plec din București fără plinul făcut??? Dar eu nu am văzut becul ăla aprins deja cu o zi înainte? Și, ce-am făcut? L-am ignorat. Nu opresc acum că plouă, nu opresc acum că sunt cu copiii, nu opresc acum că e pe partea cealaltă, că e aglomerat și na! O să rămân ca proasta pe autostradă, la km 35. În timp ce vorbeam singură ca nebuna și capul îmi bubuia de nervi, media kilometrilor din bord s-a transformat într-o iconiță, de altfel, foarte bine desenată, cu un nene care pune dintr-o pompă motorină în mașină. Adică, ce chinuială pe ăștia de la Mercedes, să deseneze un om, o pompă și o mașină, fix mașina ta, în bord, ca să îți transmită pe un ton diplomatic și delicat faptul că ești pe ultima sută de metri și că ori alimentezi ACUM, ori oprești și o iei la picior, pe ogor, culegănd păpădie. M-ai bine ar fi desenat un telefon – ”sună un prieten” sau o icoană – ”Fă, Doamne, o minune”. Dacă tot vrei să ajuți. Căci dacă aveam o benzinărie, cu siguranță alimentam.

”PANICĂ”, scria pe mine. Începuse să îmi tremure picioarele, mi se părea că sunt pe drumul nimănui, nu era nimeni și nimic în zonă, mai trecea răzleț câte o mașină și mă întrebam instant și fără sens – oare merge pe benzină?, și un singur lucru mă îngrozea, de fapt două: primul, că va trebui să fac semn unui tir să îmi dea motorină din rezervorul de rezervă (noroc că lucrez în domeniu și mă mai pricep) – deci, oprește mercedesul alb pe dreapta, iese blonda pe tocuri și cu părul în vânt pregătită de întâlnire face semn unui tir să îi dea motorină. V-ați imaginat scena? Pe mine mă lua cu friguri, doar gândindu-mă. Iar al doilea, că nu voi ajunge la 10 fix la întâlnire, așa cum mi s-a cerut.

Am sunat la Cris. Ocupat. Știam că e într-o întâlnire, dar daca insist, probabil va înțelege că e urgent. Sun iar. Ocupat. Sun iar. Ocupat. Hrrrrrrrrrr. Poți să mori, Cris își face meseria cu sârguință. Nu există excepție. Nici când nasc, nici când am accident, cu atât mai mult când o să rămân în pană pe autostradă.

Sun la singurul om pe care-l cunosc în Ploiești. Nu răspunde. Nici nu am mai insistat că oricum nu avea cum să mă ajute. Sun la Alexandra, prietena și colega mea de la birou. Și, după ce îmi exprim toată frustrarea și îi explic urlând că eu nu vreau să opresc tirurile să îmi dea motorină, iar ea îmi confirmă că nu se va întâmpla – fix ca la psiholog –  îmi dă coordonatele către cea mai scurtă benzinărie care era la vreo 20 de km de mine. Adică, fix la destinație.

Până acolo am zis ”Tatăl nostru” de vreo 50 de ori, mi-am cerut iertare că nu am ținut post, picioarele îmi amorțiseră, iar în jurul meu erau numai benzinării. Roșii, galbene, portocalii. Parcă nici mașina nu mai mergea, podul era mai lung, sensul giratoriu prea departe, mașina nu mai trăgea la deal, nu mai simțeam nici pedala. Cred că plutesc.

În zare, Fata Morgana. Visez sau e un Lukoil? E Lukoil, îmi striga Alexandra în telefon. Sigur? Că parcă e o publicitate. E acolo pe stânga! Și, da, ERA!

Îmi venea să îi pup pe ăia toți de la Lukoil. În condițiile în care eu nu alimentez de la ei niciodată. Doamna de la casă se mișca în reluare, voia să îmi introducă musai datele în calculator, iar eu eram în extaz. Îi zâmbeam tâmp, exprimându-mi fericirea că există.

Am ajuns la întâlnire la 10.20 dar nimic nu mai conta.

Toată lumea dansa cu zânele.

A doua zi mi-am pierdut numărul. De înmatriculare.

Dar povestea în episodul următor.

#halfmumhalfcrazymum