Santorini, locul unde știu sigur că nu m-aș mai întoarce

Așa cum am promis, astăzi am să vă povestesc cum au fost cele două zile petrecute în Santorini. Dacă ar fi să aleg un singur cuvânt să descriu experiența, acesta ar fi  plictisitor, dacă ar fi să folosesc mai multe cuvinte ar fi: frumos, stâncos, fără plaje, prea scump pentru ceea ce oferă, nu e pentru noi.

Santorni e ceea ce vedeți prin toate pozele de pe internet: o mare când albastră, când turcoaz înconjurată de construcții cu priveliști ce-ți taie respirația și piscine bine construite pe stânci, extrem de scumpă și aglomerată.

Turiștii din noi care căutau mai degrabă liniștea și relaxarea nu s-au putut acomoda cu această locație. Insula are fix trei plaje fără nisip, cu ceva pietriș care îți înțepau tălpile până la sânge, relativ mici și înguste. Restaurantele și terasele sunt la înălțime, pe stânci, de unde poți fotografia priveliștea doar dacă servești masa. Băuturile nu includ și fotografiile cu marea în spate, din păcate.

Nimeni n-a zis că grecii nu știu să facă bani.

Noi am stat două zile. Suficient cât să mai avem bani și de următoarea destinație -Naxos -, dar să înțelegem ceva totuși, din această călătorie.

Astfel că, între a vizita Oia, Thira  – cele două orașe ale insulei și a face un traseu de o zi cu barca pe mare am ales, bineînțeles, ultima variantă.

Am putut face zeci de poze, să facem baie în niște izvoare calde datorită vulcanului care încă este activ sub apă, să vizităm vulcanul și la suprafață, să luăm cina și să privim apusul, aparent, din cel mai frumos punct de pe insulă.

Înainte să plecăm de pe insulă am avut ceva timp să vizităm și capitala, Thira. 10 turiști pe metru pătrat, miros de urină peste tot, comerțul e în floare, turiști care ar cumpăra orice – de la sacoșe cu Santorini la sandale aurii de zeiță, rochii de Afrodita și aur la suprapreț.

Am luat prânzul la un restaurant unde am avut drept de fotografiere, mi s-a reconfirmat că grecii nu știu să gătească carnea de vită, dar zâmbesc frumos și ne-am îndreptat rapid spre autogara de unde urma să luăm autobuzul către port.

Acolo niciodată nu știi sigur dacă vei ajunge la timp sau nu.

M-am dus la informații:

– Care este autobuzul către port?

– Hmmmm, stați așa și se întoarce domnul către un șir lung de șoferi care așteptau. Nu știu ce anume. Întreabă ceva, înțeleg port. Domnii se uită lung unul la altul, par să nu știe nimic. Apoi, se întoarce către mine:

– Stați prin zonă, o să strigăm ”port, port” și să veniți.

Cu ajutorul lui Dumnezeu am plecat după ce ne-am urcat în vreo 2 alte autobuze la insistențele unora:

– Port, port?

– Da!

– Aici, aici, ne arătau un autobuz.

Apoi, până să urcăm, apărea altul:

– Port?

– Da!

– Nu ăsta, ăla!

O luam rapid spre celălalt. Aveam totuși un feribot de prins.

Al treilea a fost cu noroc. Am avut ceva spaime că nu o să ajungem la timp și nici la portul corect, dar aparent, au reușit cumva. nu știu sincer cum în toată abrambureala de-acolo, să se organizeze între atâția turiști, șoferi, autobuze, taxatori.

Am reușit să plecăm. Eram buimăcită de cap. Bine că am ajuns cu bine!

Dacă m-aș mai întoarce în Santorini – clar nu!

Ce mi-a plăcut: hmmmmmmmmmm, mă mai gândesc

Mai jos filmul care este făcut în marea lui parte pe barcă.

 

Share This Story!

Leave A Comment