Toate începuturile încep cu un haos

A trecut greu noaptea asta. Cu toate că mi-am făcut nelipsitul ceai de valeriană ca să dorm bine și să uit, nu am reușit să închid ochii deloc.

Îmi apărea la nesfârșit în minte chipul ei așezat în sicriu, cu pielea albă și zâmbetul vinețiu.

Nici n-am știut ce să îi spun.

Pentru că Raluca nu era niciodată tristă. Era o bucurie, un zâmbet, mereu culoare.

Nu am nici o amintire cu ea de tristețe, de supărare. Nici una.

Ultima dată când am vorbit cu ea la telefon, acum două săptămâni și se afla deja în spital, tot cu zâmbetul pe buze era, tot glume făcea. Era încrezătoare că totul e așa cum e nevoie să fie, aștepta operația, iar sufletul în mine se zdrobea.

Știam că nu e bine și nu știam să ne luăm la revedere.

I-am făcut Pastel de nata fără zahăr, pentru că nu avea voie altfel, și mi-am zis: ce bucurie să am green sugar la mine în casă că am avut șansa să îi aduc Portugalia mai aproape, lucrul care ne-a unit cel mai mult până la final, dragostea de ocean și Lisabona.

Am zis că nu mai plâng, am ochii roșii și mă ustură și totuși sufletul meu încă așteaptă s-o audă prin telefon la sora mea acasă.

– Uite, sunt cu Mede!

– Olaaaaa, amiga! îmi striga ea din fundal.

Azi noapte am adormit greu. Și în puținul timp cât am închis ochii, am visat plaja oceanului din Portugalia unde de atâtea ori visam să bem împreună un prosecco și un avion prăbușindu-se în zare.

Când sufletul mi-e zdruncinat puternic din rădăcini, visez mereu avioane care cad. Și sunt visele pe care mi le amintesc cel mai ușor când se face dimineața. Ca o lecție pe care o înveți cu drag și pe care n-o mai uiți toată viața. Așa cum sunt poeziile lui Eminescu, prima iubire din liceu sau prietenul cel mai bun din toate timpurile. Ca o lecție pe care o înveți cu drag, în suferință.

Nici nu ma vrut să mă duc s-o văd pe Raluca în sicriu. Mi-am spus că nu sunt pregătită. Că pentru mine, ea e omul zâmbitor și bucuros și nu o cunosc altfel. Nu vreau să o cunosc altfel. Nu vreau să o văd altfel.

Și totuși….m-am dus.

Și-am realizat, desigur, ca orice muritor încăpățânat care crede că știe mai bine decât inima, că Raluca zâmbea la noi de peste tot. Biserica era plină de bucuria ei, de veselia cu care ne întâmpina pe toți, era acolo și ne privea zâmbind.

Și parcă ne spunea:

– Nu plângeți, dragilor, eu sunt bine acum! Mă reîntorc la mama.

Iar noi i-am spus:

– Nu te vom uita niciodată! Vom purta perle la gât datorită ție, ne vom bucura de viață, ne vom depăși limitele și vom aduce rază de soare oriunde am merge. Ești lecția iubirii supreme, scumpă Raluca Ana!

Iar eu am mai învățat ceva. Că toate bucățile din noi, toate numele pe care le purtăm, suferințele și iubirile, tragediile și renașterile, sunt părți din noi, haosul din care se naște paradisul.

Suntem în toate și în tot din noi.

Și ne vom obișnui cu tine spirit și ne vom aminti mereu că trupul e doar o bucățică din eternul care rămâne după noi.

Sursa foto