Cine n-a pierdut niciodată, nimic, mâna sus
A fost un timp în perioada inițiatică în rolul de părinte când am crezut, chiar am crezut cu adevărat, că anume se nasc copiii să ne enerveze pe noi, părinții. Că vin cu un senzor care detectează, de exemplu, stres ridicat la mama când uită copilul lucrurile la școală: bam, acolo se forjează nervii.
Stres ridicat când dă copilul mâncare pe el și pătează bluza cea nouă? Zbang, continuă să păteze și fața de masă, mocheta, perdelele și tapițeria canapelei ca să vadă cum își pierde mama cu totul mințile.
Că e o înțelegere la nivel de lume bebelușească în care se stabilesc reguli clare de conviețuire cu părinții din dotare: să-i enervăm până la epuizare ca să primim în brațe, în pat la ei și țâță, ca mai târziu bomboane, ipad și tot ce visăm de la Moș Crăciun să se îndeplinească.
Pe cât de amuzant este pe atât de ireal este.
Ceea ce ne enervează la ei, este fix ceea ce ne enervează la noi.
Stați un pic și gândiți-o la rece, cu o cafea caldă în față.
Nu scrie nicăieri că e din oficiu rău că ai uitat mâncarea pe foc, că ți-ai fi dorit să faci azi 178663426t de lucruri și ai reușit 2, sau că în loc să te joci cu copilul l-ai lăsat la desene 2 ore. Nu e ca și cum există Marele For al Greșelilor care decide cine, ce a greșit și stabilește pedepsele capitale. E rău comparativ cu așteptările, principiile sau educația noastră.
Ai avut un părinte care te-a stresat să nu uiți cheile acasă? Ei bine, azi vei fi părintele stresat că uită copilul geaca la școală.
Ai fost copilul stresat că nu sunt bani pentru o pereche de încălțăminte nouă? Ei bine, azi vei fi părintele stresat că s-a murdărit copilul pe ghete.
Despre plâns am scris aici.
Câte căciuli ați pierdut la viața voastră? Câte mănuși și câte chei de la intrare?
Acum câteva zile, am asistat fără să vreau la o scenă în curtea școlii între un tată și fiul lui de vreo 8-9 ani:
– Unde ți-e căciula?
– Nu știu.
– Ești un nesimțit. E a treia căciulă pe care ți-o dau. Crezi că mai poți continua așa? Te duci în clasă și cauți căciula până o găsești! Să nu te întorci fără căciulă! Nesimțitule!
Recunosc că mie mi s-a terminat filmul la eticheta – nesimțit. Orice jignire la adresa unei alte persoane, fie el copil sau adult, mă ia cu greață de la stomac.
Pe de altă parte, m-aș fi dus la tată și i-aș fi spus așa:
– Dragă părinte, ia-ți o cafea caldă și stai câteva minute cu tine și gândește-te:
- – De ce crezi că uită mereu căciula la școală?
– Nu e atent, nu se concentrează, nu are nevoie de ea.
- – Deci cum poți să faci, ce poți să faci să fie mai atent, să se concentreze mai mult, să înțeleagă sau nu că are nevoie de căciulă.
– Creez o ancoră – când ies din clasă am un check list în buzunar sau mi-o bag în rucsac de câte ori ajung la școală sau nu am nevoie de căciulă că mi-e cald și mă doare capul.
- – Cum era când a observat că nu are căciula?
– Supărat.
- – Deci și-a dat seama că a greșit.
– Da.
- – Cum crezi că s-a simțit când a văzut că iar și-a pierdut căciula?
– Rușinat.
- – Cum crezi că s-a simțit când tatăl lui s-a supărat și mai tare?
– Și mai rău.
- – Ce crezi că va face de acum încolo?
– S-a demonstrat că atunci când ne este frică să nu greșim, fix atunci greșim mai tare, din cauza hormonului de stres care ne reconfigurează capacitatea de a ne concentra, de a lua decizii, de a procesa informații. În acest caz, cel mai probabil va pierde în continuare căciula, va deveni un copil temător (să nu greșească) și-i va scade încrederea în sine. De unde, note mici la școală și integrarea în grupuri de prieteni care-l vor face să se simtă bine și nu ca acasă, unde este etichetat nesimțit.
- – Știi ce ai de făcut?
– Să-mi cer scuze că am greșit. Să-i spun că e un copil bun, atent și conștiincios, că îl apreciez pentru efortul lui de zi cu zi la școală, să-l ajut să găsim împreună o soluție de rezolvare pentru ca toată lumea să fie împăcată. Că-l iubesc nespus și orice, orice s-ar întâmpla eu îi voi fi mereu alături. La bine și la greu.
Și-acum, spuneți drept? Câte căciuli ați pierdut la viața voastră? Câte mănuși și câte chei de la intrare?
Eu eram as la pierdut unul dintre cei doi papuci, în mare, când mergeam la Mamaia în vacanță. Spre disperarea mamei, evident.
Care, după vreo 3 experiențe din astea, nu m-a mai lăsat cu papucii în apă. Indiferent de câte pietre mă loveam.
