Curățenia de Paște, anul 1900

Suntem la masa de seară. Copiii vorbesc unul peste celălalt, se ceartă de la piureul de cartofi, că n-ar fi suficient pentru amândoi. Eu mă supăr că nu au pus șervețele:

– Pentru că nu mai sunt în suport, mami. Trebuie să cumperi!

– Am cumpărat, sunt în sertarul cu șervețele pe care ar trebui să-l cunoască toată lumea. Și că tot veni vorba de lucruri pe care ar fi trebuit să le cunoașteți deja, mâine facem curățenie, un bun motiv să vă prezint din nou casa și unde găsiți lucrurile din ea. Fiecare face în camera lui plus baia aferentă. Apoi, împreună bucătăria.

– Ce e aia aferentă?

– Adică, baia voastră care aparține camerelor voastre.

– Aaaaa, eu nu fac.

– Nici eu!

– Eu mă joc și-mi fac temele.

– Și eu.

– La mine acasă, în fiecare sâmbătă, mama mă punea să fac curat, să dau cu aspiratorul, începe soțul meu să povestească cu gândul să-i ia exemplul.

Ce exemplu? Că lui, de atunci, nici nu i-a mai trebuit. În prima zi în noua noastră casă m-a informat că el va face orice să câștige suficient cât să plătească pe cineva care să ne ajute la curățenia în casă.

Ajutor pe care l-am pierdut în pandemie.

– La noi acasă, încep eu să povestesc din experiența copilăriei care câștigă detașat la categoria dramatism, umor negru și satiră, înainte de Paște rămâneam întotdeauna fără apă. Trebuia să strângem apă în cadă pentru toaletă, evident, nimeni nu mai făcea baie decât la lighean. Apoi, căram în găleți apă de la pompa de la blocul vecin. De acolo cred că mi s-au format mușchii de care zice toată lumea că am brațe lucrate, îmi arăt eu mândră, mușchii.

– Nu-s mai mari ca ai lui tati, zice Beti.

– Ba sunt, că tati n-a cărat apă, îmi apăr eu mușchii.

– N-a cărat apă, dar a cărat altele, completează Cris.

Toată lumea râde.

Realitatea e că atâta apă am cărat la etajul 4, copil fiind, că am crezut că trăiesc un vis când am ajuns prima dată  la București și am văzut că apa curge non stop la chiuvetă.

Toată lumea se uită uimită la mine. După fața soțului meu am o bănuială că nici lui nu am mai apucat să-i spun bucata asta. Șocurile în viață trebuie date cu măsură.

– Apoi, scuturam covoarele. Le căram pe bara din spatele blocului, stăteam la rând, că era o bară la o scară întreagă și dacă mai aveam norocul ca un vecin să-și lase covorul la aerisit și să plece, să vezi atunci distracție pe copii că scăpam de tăiatul legumelor pentru salata boeuf.

– Unde ai stat atâta? întreba mama mea, bunica voastră.

– Și-a lăsat Dl Ion de la 2 covorul pe bară și a trebuit să-l așteptăm să vină, răspundeam eu fericită.

– Apoi, spălatul pe jos. Păi noi aveam mopuri? Nu exista, primele mopuri au apărut în școli, erau făcute din lemn sub formă de T, se îmbrăcau într-o cârpă udă, oribil de neagră, și se freca dușumeaua cu ea. Apoi, femeia de serviciu, direct cu mâna o spăla în căldare și iar îmbrăca mopul.

– Și voi? mă întreabă copiii curioși.

– Noi, în patru labe, direct pe jos.

– Aaaaa, păi eu dacă eram în locul vostru îmi cumpăram un câine, îi puneam pernuțe la lăbuțe și îl puneam să spele în locul meu, îmi spune Beti încântată de idee. Iar el făcea așa și începe ea să dea din fund și din mânuțe ca un câine care dansează.

– Eu făceam ceva și mai bun, intră în discuție și Andre. Mă îmbrăcam în niște haine rele, mă udam și mă dădeam cu săpun, iar apoi mă aruncam pe jos, în clăbuc și spălam totul mult mai rapid.

– Da, vedeți, eu nu aveam atâta imaginație ca voi. Eu spălam și eram fericită că vine Paștele și mâncăm carne.

Nu le-am mai spus partea în care spălam geamurile și perdelele, luam fiecare carte din bibliotecă și o ștergeam de praf, spălam vasele de mână cu minim de apă cărată 4 etaje de la blocul vecin și nici cum tăiam legume până mi se înverzeau unghiile.

Le-am zis, în schimb, atât:

– În fiecare dimineață să fiți recunoscători că avem apă, mop și aspirator, mașină de spălat și de uscat, avem mâncare și putem alege să punem pe masa de Paște orice ne dorește inima.

Nu trebuie să facem mult!

Să fim recunoscători că avem! Și că putem!

Sursa foto

***Dacă aș avea o baghetă magică, aș face ca toate mamele din lumea asta să-și rupă măcar 5 minute pe zi numai pentru ele, să se relaxeze și să se binedispună. Dar pentru că nu am nici o baghetă magică și șansele să capăt una sunt reduse, am scris Destin de mamă tocmai pentru cele 5 minute din zi pe care le merită fiecare părinte din plin.