-
Vine un timp când numai de timp mai ai nevoie
La câțiva ani după ce-l cunoscusem pe soțul meu și locuiam deja în România, într-o discuție de-a noastră despre ce ne dorim de la viață, el mi-a spus că vrea să se pensioneze la 45 de ani. Nu eram încă măritată cu el, deci mai aveam timp să fug de unul care abera într-un mare stil. Dar nu sunt eu omul care să ia decizii pripite, așa că, m-am uitat lung la el, am zâmbit în colțul gurii, ca să nu se simtă omul stânjenit și i-am zis: – De ce? Adică, de ce ai vrea să te pensionezi la 45 de ani, ca să faci, ce? Să stai degeaba?…
-
Mami, unde te grăbești?
E final de vacanță. A câta vacanță din viața mea, a câta de anul ăsta, nici eu nu mai știu. E final de vacanță, iar eu sunt epuizată. Nu de oboseală, ci de acest ceva care plutește mereu deasupra mea. Că aveam cândva un ritm și-acum nu mai e. Că aveam dimineți libere să lucrez, și-acum nu mai sunt. Că mă aveam pe mine, 8 ore pe zi, cu gândurile mele, cu împlinirea de a fi aproape – aproape de a reuși acel salt spectaculos și-acum nu mai e. Nu sunt obosită. Sunt epuizată să mă culc noaptea, sfârșită că nu am terminat tot ce mi-am propus. Că mai am…
