Cel mai simplu e să-i ajuți pe ceilalți
Când am descoperit, de curând, această credință a fost ca și cum am traversat o furtună de nisip și am ajuns într-o oază cu Dumnezeu așteptându-mă la masă.
– Poftiți de luați loc, tocmai vi s-a reconfigurat viitorul. Cum vă simțiți?
– Lovit de tren.
Nu e ca și cum toată viața mea a fost despre a-i ajuta pe ceilalți. De la a încerca să cos balonul spart al prietenei mele bune pe când aveam 5 ani, până la a salva un copil sărac din mâinile unor bătăuși când eram într-a-ntâia, până la a le face temele la română colegilor într-a cincea, până la meseria pe care mi-am ales-o, de asistent social, de a scrie pe blog pentru a inspira oamenii, de a nu-i lipsi soțului mâncarea caldă și copiilor dragostea, și da, simt că tot ceea ce am făcut până acum a fost pe principiul:
Dacă ceilalți au, am și eu!
Și eu chiar am crezut că despre asta este vorba în viața mea! Că menirea mea e să-i ajut pe alții!
Și e foarte adevărat.
Doar că…..
nu poți să-i ajuți pe cei din jur, dacă nu te ajuți pe tine, prima dată!
Nu poți oferi iubire, dacă nu te iubești pe tine prima dată, nu poți oferi mâncare, dacă nu ești tu sătul, nu poți oferi bani, dacă nu ai tu pentru tine, prima dată.
Nu vi s-a întâmplat să vă întrebați, uitându-vă la un fost iubit sau actualul partener, soț și să vă întrebați: de ce nu simt că primesc iubire de la el? Sau ea? Cu toate că cerebral știu că e aici, lângă mine, pentru că mă iubește, dar lipsește emoția?
Pentru că nu știe cum. Nu că nu vrea. Nu poate. E mai simplu să aduci bani în casă, prin muncă fizică sau psihică, oricâte ore ai pune și să simți că oferi iubire, decât să te cauți de emoție, acolo unde doare cel mai mult.
E mai simplu să le cumpărăm copiilor ce ne cer, decât să stăm cu ei și să le ascultăm suferința, nevoia de iubire emoțională, s-o denumim așa pentru simplificarea discuției.
Pentru că iubirea din emoție are punct de plecare întotdeauna inima noastră. Nu de la magazinul de jucării sau de mâncare caldă pe masă.
Iar dacă inima noastră suferă și îi este teamă nu trebuie certată, ci acceptată, înțeleasă și vindecată.
Când inima noastră suferă, e greu să stăm cu ea. Și atunci, mergem să-i salvăm pe alții, ca să-i dăm hrană și emoție. Și cu cât greutatea e mai mare să stăm cu ea, cu atât ne aruncăm mai mult în ceilalți. Și uităm de noi.
Ne facem una cu pământul în fața soțului sau a soției, a copiilor, a prietenilor, a părinților. Uităm de noi în iluzioa că ne salvăm prin ei.
Din fericire, Dumnezeu ne iubește atât de mult încât ne trezește cu două palme peste ochi ca să ne întoarcem la sursa reală a iubirii: NOI ÎNȘINE.
Ori ne părăsește partenerul, copiii fac crize, ne certăm cu prietenii.
Cel mai bun moment să stai cu tine.
Cu emoția aia puternică de abandon, de a nu fi suficient, de a nu primi ceea ce oferi, de a nu ți se aprecia efortul, lipsa de încredere, sunt eu un părinte așa de rău?, nu sunt în stare să aduc mai mulți bani în casă?, nu am explicat suficient de bine?, unde am greșit?, nu sunt bun de nimic, orice fac, fac prost, nu sunt demn de iubire, nu merit.
Am 40 ani și după examenul de BAC și nașterea celui mare, vă spun cu mâna pe inimă că statul cu durerea emoțională a fost cel mai greu pas în viața mea de până acum.
Cum adică ai stat? poate o să mă întrebați.
Exact, cel mai greu e statul pur și simplu. Să nu faci nimic. Eu care sunt în priză non stop. V-am zis că e cu două palme peste ochi.
Am stat, acceptându-mi durerea. Am luptat contra ei ani de zile, crezând că dacă fac bine celor din jur, cumva, la nivel spiritual o să fiu ajutată și iertată. Minuni nu se întâmplă decât dacă punem mâna la crearea lor.
În primul moment când am zis:
– Gata, nu mai lupt că nu mai pot! Veniți la mine să vă accept și să vă iubesc, și tu teamă de a arăta cum ești, și de a nu fi în rând cu oamenii, și tu teamă că nu mai vrei să faci mâncare în fiecare zi, și tu frică uriașă de abandon, și tu teamă că ești singură și nimeni nu te ajută, și tu teamă că acum vrei altceva și familia nu te va înțelege, și tu teamă că vrei să arăți că poți și nu o să aibă încredere în tine.
Când am chemat toate temerile la mine și le-am îmbrățișat, dincolo că am făcut covid – prima dată în ultimii zeci de ani de când nu am mai fost bolnavă, pentru nu mi-am dat voie, că trebuia să arăt că îi ajut pe cei din jur, iar corpul mi-a fost alături, am simțit cea mai mare eliberare din toată viața mea.
Am putut respira complet. Am putut să simt tot. Am putut să trăiesc cu adevărat. Am simțit că asta este Chemarea de care se vorbește în Biblie. The Judgment Day. Judecata de Apoi. Mă rog, la mine era ”apoi” de pattern-urile în care am trăit. Că să nu credeți că Judgment Day e atunci când vine Dumnezeu cu trompeta și ne cheamă la el, cu lista de păcate în față.
E nivelul următor în dezvoltarea noastră pentru îndeplinirea misiunii noastre pe pământ. Dar nici simplu nu e. Un drum al morții și al reînvierii. Moare cel vechi din nou și dăm viață unui nou EU cu valori și principii sănătoase pe care le împărtășim celor din jur.
Căci la final, misiunea mea este să ajut oamenii din jur, iar acum sunt cu un pas mai în față spre împlinire.
Pentru că acum sunt mai conștientă de la turile mele întunecate și le pot lumina în favoarea tuturora.
