Paula, Isabel Allende (recenzie) – Nu uita că celorlați le e și mai frică decât ție
Paula este o scrisoare devenită carte de memorii scrisă de Isabel Allende fiicei ei aflată într-o comă profundă din care nu se va mai trezi niciodată.
Când citești aceste rânduri parcă nici nu mai vrei să cunoști alte detalii și-ți vine să dai direct verdictul:
– Cartea asta nu cred că e pentru mine.
Câți părinți se simt pregătiți de a citi despre tragedia unei mame de a-și pierde copilul la 28 de ani pe-un pat de spital, fără nici un rămas bun, fără nici o îmbrățișare, plângându-și durerea în peste 350 de pagini? Eu clar, nu.
Cu toate acestea, am îndrăznit să-i descopăr secretele având deja în palmares prima ei carte, Casa Spiritelor, care cumva mi-a deschis ușa larg către un stil de scriere concret, fără (prea mult) dramatism și tristețe.
Lucrurile sunt cum sunt și trebuie luate ca atare!
Paula are 27 de ani când face o criză de porfirie, este dusă la spital, iar în scurt timp intră într-o comă profundă din care nu se va mai trezi niciodată.
”- De ce plângi? m-ai întrebat cu un glas pe care nu-l cunoșteam.
– Pentru că mi-e frică. Te iubesc, Paula.
– Și eu te iubesc, mami….”
A fost ultima lor conversație și ultimele ei cuvinte.
La un an după, moare în casa mamei ei din America.
Acesta și paragraful în care Isabel își dă seama că nu are altă soluție decât să se împace cu ideea că fiica ei nu se va mai trezi niciodată și că trebuie să-i dea drumul să plece, să-și elibereze sufletul din trupul ce-o ține captivă pe pământ sunt singurele momente când povestea prinde conotații dramatice.
Tot ce se întâmplă între aceste două momente sunt amintirile ei cronologice, începând cu bunicii din care se trage și pe care-i regăsim în Casa Spiritelor, momente din viața ei de copilă, școlile pe care le-a urmat, cum devine jurnalistă, iar apoi scriitoare, până la moartea unchiului ei, Salvador Allende în lovitura de stat din 11 septembrie 1973, exilul și toate schimbările social, economice și politice pe care le-a traversat țara ei natală, Chile.
Ai crede că Paula e o carte a despărțirii și a suferinței, dar contrar așteptărilor e o carte plină de speranță, povestea unor vieți care s-au ambiționat să supraviețuiască în condiții extreme, a unor iubiri și prietenii care transced realitatea și reușesc să se calibreze într-o nouă formă de viață.
De departe, chipul lui Tio Ramon, tatăl vitreg al lui Isabel, rămâne până la finalul cărții imaginea părintelui responsabil și implicat pe care toți copiii și l-ar fi dorit acasă. De altfel, ”nu uita că celorlați le e și mai frică decât ție” sunt cuvintele cu care o încuraja atunci când avea cel mai mult nevoie de ajutor.
Mie mi-au rămas trei momente clar întipărite în memorie după ce am încheiat experiența Paula:
1. Cartea are 2 capitole:
- Primul care începe așa: Scriu această scrisoare ca atunci când Paula se va trezi să știe pe ce lume se află. Și,
- Capitolul 2: Nu mai scriu ca fata mea să știe pe ce lume se află când se va trezi, pentru că ea nu se va mai trezi niciodată.
Două momente în timp, aproape un an între ele care punctează perfect două mari momente din viața noastră pe pământ: nașterea și moartea. Început și sfârșit. Speranța că va trăi, acceptarea că va muri. Câteva rânduri și o viață de om scursă printre ele. Acolo, între capitolul 1 și 2, între poveștile despre părinții, bunicii, exilul și primele ei iubiri, fata ei a murit. Iar ea, s-a împăcat cu ideea în timp ce se zbătea printre paginile cărții cerând ajutor tuturor medicilor și medicinilor să-i salveze copilul. Mâinile scriau, inima plângea, sufletul ei înțelegea că e timpul să renunțe. La cel mai prețios lucru ce poate exista vreodată: copilul tău.
De aceea Allende e atât de specială. Ea nu spune multe. Te lasă pe tine să înțelegi, să simți, să plângi.
2. La 4 ani după moartea președintelui Salvador Allende (se sinucide în timpul loviturii de stat), una dintre cele trei fiice ale sale și de altfel, mâna lui dreaptă în politică, Beatriz Allende, fără să-și mai revină vreodată din suferința morții tatălui ei, se sinucide și ea.
Cu toate că e numai o mică parte din întreg romanul, imaginea copilului care-și urmează tatăl dincolo de moarte m-a impresionat. Nu numai părinții suferă, dar și copiii în fața nedreptăților sau a principiilor de viață înrădăcinate din familie și educație.
3. Ernesto, bărbatul devenit soț al Paulei cu puține luni înainte de tragedie își pierde sufletul pereche într-o secundă. Acum era bine, acum e în comă și nu se mai trezește niciodată. O visează noaptea lângă el, uneori are impresia că nimic din boala ei nu e real, alteori se trezește în miezul nopții, alergând spre camera ei de spital, simțind că Paula s-a trezit.
Prețuiește fiecare zi ca fiind ultima a spus-o sigur cineva ca Ernesto, ca toți cei care au pierdut într-o fracțiune de secundă pe cineva drag.
Paula nu e o carte tristă. E un roman plin de speranță că toți avem șansa să ne regăsim libertatea.
Pentru că celorlați le e și mai frică decât ție.
***”Destin de mamă este o reprezentare cu tușe ironic-amuzante a vieții de familie de astăzi,
precum și a universului interior al femeii contemporane, răvășite și supraîncărcate. Dina a
găsit soluția de a te lăsa, ca femeie, în ghidajul instinctului și al intuiției feminine, recunoscute
ca fiind salvatoare, plus o bună educație – adică ceea ce știi după ce ai uitat tot.”
