Despre Portugalia și cum mi s-a schimbat viața (partea 5) – Povestea bunătății care se înmulțea

(Continuare de la partea 1, partea 2, partea 3, partea 4)

Am început prin a le spune celor de la Mc Donalds povestea noastră, ca voluntari în Comunidade. Cum ne ocupăm de copiii cu viața scrisă în povești cu războaie și pierderi de viață.  Care nu cunosc sensul cuvântului familie sau oameni dragi, cu traume și sechele adânci, care-și găsesc fericirea într-un meniu din restaurantele lor. Am povestit despre calitatea mâncării lor zilnice și despre câtă bucurie ar aduce o ieșire la ei în locație. Nu știam cum vor reacționa și cum ar fi putut să mă ajute.

Am recitit emailul de zeci de ori. Portugheza mea nu era încă foarte bună, îmi era teamă că nu vor înțelege drama despre care vorbesc. Mi se părea incredibil ca niște copii să nu-și dorească să vadă un muzeu sau un circ, să primească o jucărie, ci să vrea să mănânce la McDonalds. Pe cât de ridicol părea, pe atât de tragică era situația!

După o ultimă corectură, am trimis emailul și m-am luat cu activitățile mele.

După vreo 2 luni, primesc răspuns: că au fost impresionați de cele povestite și îmi propuneau ca în fiecare joi să venim cu 10 copii, să mâncăm la unul dintre restaurantele lor din oraș.

Nu va pot explica bucuria lor! De la Madre, la contabil și până la cel mai mic copil din Comunidade. Se făceau liste, se străduiau să învețe mai bine, să fie cuminți, să asculte de Madre, numai să nu piardă rândul de joi seara. Făceau desene, picturi pe care le ofereau angajaților de la Mc Donalds. În fiecare zi de joi mă umpleam de fericirea lor.

În paralel, pentru cei mari păream o potențială ieșire din Comunidade. Ne întrebau mereu: de unde venim, cum arată țara noastră și unde este pe hartă. Erau curioși să afle dacă i-am fi putut lua cu noi, dacă s-ar fi putut angaja și dacă îi putem ajuta cumva să plece. Se atașau ușor, sufereau, se bucurau pentru orice.
Cei mici erau speriați, iar cei mari prea pașnici.
Erau însă înconjurați de o iubire necondiționată. Madre îi iubea pe fiecare în parte nespus și ar fi făcut orice pentru ei.
Mergea la medic cu fiecare, participa la ședințele cu psihologul, ea rezolva conflictele, ea aducea hrana. Ea răspundea la școală pentru fiecare, ea decidea cine intră și cine iese din Comunidade. Era mereu prezentă fizic și spiritual în fiecare casă.

Pe de altă parte, era judecată deseori de cei mai mari din Comunidade, acum deja adulți. Că e prea blândă și că ar fi totuși nevoie de o mână de fier. Informal, se decideau locurile după ce Madre nu ar mai fi fost. Avea mulți copii înfiați, chiar și nepoți de la aceștia și atunci, exista un conflict tacit pe această temă.

Însă, când iți dedici viața întreagă unei cauze, mai există loc de judecată?

În paralel, viața mea în casă se îmbunătățise. Pe rând, au început să plece fetele cele mai vechi și au venit altele.

Grupul se închegase, vorbeam toate aceeași limbă, mergeam la mare sau chiar organizam ieșiri cu copiii din Comunidade. Cu unele fete mă înțelegeam mai bine, cu altele mai puțin.

Cu cele venite dinaintea mea nu am reușit niciodată să am o relație deschisă. Comentau mereu la adresa mea și a lui Cris, făceau glume pe care nu le gustam, mă trezeam cu petreceri în casă despre care nu știam nimic și oameni necunoscuți în cameră, dormind în patul meu. Orice lucru s-ar fi spus era de prisos. Ca și când existau două lumi fără nici o metodă de comunicare între ele. În perioada aceea, mă mutasem aproape de tot la Cris. Îmi era imposibil să supraviețuiesc așa.

După plecarea unora dintre ele, m-am reîntors în casă și am reluat legăturile cu fetele noi. Am reușit să ne organizăm, să avem reguli despre cine face curățenie, cine schimbă butelia de gaz, cine face cumpărăturile, cine duce gunoiul. Începusem să funcționam ca o familie și asta ne-a legat mult.

O dată cu apariția ultimului voluntar înainte să plec acasă, Dimitris din Grecia, lucrurile s-au complicat. Mult. Pe modelul – la mine în țară femeile fac de toate în casă – el nu făcea nimic. În schimb, mânca mâncarea tuturora, folosea toate paharele și farfuriile fără să le spele, lăsa haine în toată casa și era imposibil de suportat.

Așa că fetele s-au răzbunat. După vreo lună în care nu a mai avut acces la nimic curat: i-au luat toată vesela pe care nu și-o spălase, mâncarea pe care nu o cumpăra el, hainele pe care le arunca oriunde, s-a mutat cu un prieten într-un alt apartament, separat.

La vreo 2 luni după acest eveniment, la începutul lui septembrie 2005, am plecat în România.

Când am plecat, am simțit că nu aș fi putut face mai mult.
Plecam cu nivelul de toleranta crescut de 50 ori, dintr-o persoană autosuficientă și inflexibilă devenisem o persoană care accepta și înțelegea diversitatea, schimbarea, frigul crunt, mâncarea oribilă, păduchii, ideile preconcepute, etichetele.

Am învățat să apreciez orice, oricât de mic și nesemnificativ, să am încredere în mine, în instinctul meu și să aduc plus valoare oriunde m-aș fi găsit, în orice circumstanță aș fi, oricât de greu ar fi.

Mi-am depășit limitele de o mie de ori.

Am plecat fericită, dar și temătoare de ceea ce urma să mi se așterne în față, un viitor în doi.

În Comunidade cu voluntara din Germania.

Fetele înainte de plecarea mea (poză făcută în baie)

Sursa foto: aici