Prietenia mea pierdută. Prietena din mine regăsită
În 2015 am suferit cumplit după o prietenie pierdută. Atât de mult încât luni întregi m-am întrebat: oare am greșit eu cu ceva? Să-i spun? Și ce să-i spun? Cum să-i explic ceva ce ea probabil nu va înțelege? Că dacă ar fi înțeles, cu siguranță n-ar fi făcut.
O să-i spun Irina, dar poate purta orice alt nume. Irina este portugheză, mai mare decât mine cu câțiva ani. Are doi copii și-l iubește pe Andre ca pe propriul ei fiu. Locuiește într-o casă frumoasă, este soția unui expat și atunci când nu se ocupă de copii acasă, face voluntariat la diferite organizații românești și internaționale.
Pentru mine este un model. Un om pe care atunci când îl vezi, îți spui –
Vreau să fiu ca ea!
Organizează petreceri la ei acasă, deseori suntem invitați, vorbim despre multe și despre toate și învăț în fiecare zi ceva nou de la ea. De la cum să fac cel mai bun mousse de fructul pasiunii, cataplană de pește, cum să fiu gazdă perfectă, cum să mă comport cu oamenii din jur, cum să fiu atentă la detalii și să am casa mereu veselă. A născut doi copii în Angola și deseori îmi povestește despre experiențele ei de acolo pentru a mă încuraja și ajuta să apreciez lucrurile mărunte din România. Este un om resursă pentru mine. De zâmbete și încredere.
Irina este cea care pleacă cu prietenele în Cipru pentru a se relaxa și lasă copiii cu soțul. Iar eu mă minunez și-mi spun – Vreau să fiu și eu ca ea!
Irina este cea care poartă cele mai frumoase bijuterii și cele mai calitative haine. Și-mi spun – Vreau să fiu și eu ca ea!
N-am invidiat-o. Îi știam și greutățile, am apreciat-o mereu pentru ceea ce este ca om, mamă și femeie.
Și mi-am dorit să fiu ca ea!
Într-o zi, de ziua ea, Irina a organizat o petrecere, așa cum obișnuia, numai cu prietenele ei, ca între fete. Era o tradiție, iar eu îi cumpărasem cadou o ie românească. Doar că pe mine nu m-a mai invitat niciodată. Am privit cu lacrimile înghițite fotografiile pe Facebook și n-am încetat să mă întreb:
– Oare m-a uitat? Oare am greșit eu cu ceva?
Apoi, Irina nu m-a mai chemat la petrecerile de la final de săptămână, apoi a uitat de ziua de naștere a lui Andre, iar apoi a plecat brusc, cu totul din România.
Ne-am luat rămas bun, ne-am revăzut apoi după 2 ani, mi-a povestit din nou despre Angola de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Mi-a arătat o poză cu ia oferită cadou ulterior.
– Îmi stă perfect! mi-a spus ea.
Și mi s-a reconfirmat că ea e foarte departe de ceea ce-am simțit eu atunci.
Pentru că nimic, de fapt, nu se întâmplase
Mi-a trebuit 3 ani, timp în care mi-am blamat lipsa de încredere în mine, incapacitatea de a o întreba: ce s-a întâmplat și naivitatea ca să înțeleg că relația mea cu ea era la un nivel diferit față de relația ei cu mine. Eu o vedeam ca pe un model și simțeam nevoia să învăț mereu ceva de la ea, să o am mereu în preajmă, să-i analizez mișcările și cuvintele folosite cu copiii ei.
Eu pentru ea eram o prietenă și-atât. O persoană cu care bei o cafea, mergi la cumpărături, împărtășești anumite frustrări ale soțului pentru că soții noștri lucrau împreună și ne era mai comod. Îi traduceam în română diverse articole, îi povesteam despre țara noastră, eram un fel de ghid personal de care ea avea nevoie uneori. Dar nu eram nimic din ce era ea pentru mine.
Ea avea un grup de prietene portugheze, toate soții de expați cu care pleca în Cipru singură sau pe la piscine în miezul zilei când eu lucram 8 ore la birou. Aveam vieți paralele. Eu visam să fiu ca ea. Ea visa să aibă un serviciu, să facă ceva util cu timpul ei.
Lecția vieții mele: prieteniile nu sunt toate la fel!
Timp de un an m-am întrebat:
– De ce nu i-am spus niciodată nimic?
Ceva în mine mi-a spus să n-o fac și n-am făcut-o. Însă 12 luni m-a urmărit întrebarea asta.
Apoi, durerea a mai trecut. Eu m-am lăsat de serviciu și-am început să am un pic din ce avea ea. Timp, libertate, copiii lângă mine. Am plecat singură la Londra, servesc invitaților cafeaua cu zahăr brun sub formă de inimă, chiar dacă eu beau cafeaua neagră, tot iubesc acest detaliu. Îmi amintește mereu de ea.
După 3 ani, am înțeles că prieteniile nu sunt deloc la fel. Și-am înțeles, într-un final, de ce n-am fost invitată la ziua ei. Locul meu nu era acolo. Și nu că aș fi avut eu vreo problemă sau c-aș fi greșit cu ceva, ci pur și simplu locul meu era în altă parte.
Locul acela se numește ”încredere în viață” și poartă cu el o lecție pe care eu am învățat-o în timp:
Unii prieteni vin să ne învețe ca apoi să plece.
Alții vin să rămână ca să învățăm împreună.
Iar alții vin ca să strice ceea ce învățăm.
Încrederea în Viață, în Univers că lucrurile se așează cum ne este nouă mai bine ne ajută să facem alegerea potrivită!
Fără să forțăm, fără să ne chinuim!
Știți voi, easy is right!
Adevarul e ca o durea la basca de tine si cam atat. Erai buna cat sa ii traduci din romana si sa ii tii companie cand altele nu aveau timp. Si normal ca a reluat totul ca si cum nimic nu s-a intamplat, ce altceva sa faca? Prietenii adevarati in momentele cheie se cunosc, si sigur ai parte si din asta ????
Important e că m-am împăcat cu ideea….
Dina, draguto, nu-ti mai face probleme, cel mai mare adevar pe care l-ai inteles e cel pe care l-ai si scris :) Locul tau nu era acolo, era in alta parte, si era locul unde aveai nevoie sa fii cel mai mult. Stiu ca pare ciudat, dar nimeni nu e niciodata blocat nicaieri, ci e acolo unde trebuie sa fie in acel moment, inclusiv cand vine vorba de spatii mentale. Deci, fara regrete :) Enjoy your holiday, si te mai astept pe la masaje :)
Ieri am vorbit cu tine în gând. Te sunam să-ți spun că vin pe 15 august și că avia aștept să ne vedem la un masaj. Te pup cu drag! Și-ți mulțumesc!
Salut! Te citesc de mult și îmi ești tare draga. Iar acest articol mi a mers la suflet, căci și eu am trăit ceva asemănător. Cineva, pe care o consideram cea mai buna prietena, a renunțat la prietenia noastră. Iar eu am lăsat o, dar m a durut mult și încă mai doare. N am întrebat niciodată de ce dar cred ca era de fapt același răspuns – aceeași relație n a avut aceeași însemnătate pentru noi.
Așa e, dar partea bună e că putem lua cu noi câteva lecții dureroase dar care ne ajută să ne dezvoltăm emoțional. Acum știu cine contează cu adevărat prietenia mea. Te îmbrățișez.
Poate tu aveai nevoie de ea mai mult decât avea ea de tine in acel moment, ca să crești. Mi s-a întâmplat și mie. Cred că nu a fost o prietena in adevăratul sens al cuvântului, ci doar ‘un moment de prieteniei’, vorba lui Stefan Iordache.
Cam așa, da.
Mi-a trebuit, însă, ceva timp să înțeleg.
Ala, o adolescentă de 14 ani mi-a dat o lecție de maturitate.
Avea o prietenă bună, Iuli, practic au crescut împreună. Semănau, le plăceau același lucruri. O iubea ca pe sora ei.
Crescând, Iuli s-a schimbat. Sau poate că Ala a fost cea care a avut așteptări prea mari. Iuli a început să imite in comportament fete mai mari, să petreacă timp mai mult cu ele. Nu mai avea timp de „vechile prietenii”. Ala suferea. Plângea și nu înțelegea de ce prietena ei bună o ignoră. A vrut să n-o mai vadă dar sunt colege de clasă. Era imposibil.
După nenumărate discuții a venit să-mi spună:
– Am rezolvat problema!
M-am gândit așa: n-ar avea rost să creez tensiune și jenă între noi printr-o ceartă.
Mintea mea a acceptat că s-a schimbat! Am înțeles că vrea altceva și nu mă mai doare atât de tare. Vom continua să fim simple prietene și nu voi mai avea alte așteptări!!!
Ala este copilul meu și sunt mîndră că s-a descurcat bine într-o asemenea situație.
Copiii de astăzi care au șansa să primească de la părinți o educație echilibrată au capacitatea de a gestiona mult mai bine sentimentele de abandon.
Căci de acolo provine o astfel de situație.
Noi, adulții, avem șansa să ne vindecăm și să ne ajutăm copiii să facă mai bine decât noi :)
Felicitări!