-
Lecția castelului de nisip
Azi eram la plajă împreună cu copiii noștri și verișorii lor, cei doi ai cumnatei mele. Vârstele sunt oarecum apropiate, 9, 7, 6 și 3 așa că la început s-au jucat în apă, apoi pe lângă apă căutând scoici, iar apoi au trecut la construcții de castele în nisip. Doar că, ai mei își uitaseră găletușele acasă și se uitau lung la ale verișorilor, pe când verișoara lor de 6 ani începuse să strige în gura mare și să plângă: – Eu nu reușesc să fac castele! La mine nici un castel nu stă în picioare! În timp ce fratele ei mai mic făcea autostrăzi cu fundul exact peste bucățica…
-
Lecția pe care am primit-o de la angajatul spălătoriei auto
Tot auzim în jurul nostru despre cum e nevoie să ieșim din zona de confort ca să reușim să ne schimbăm obiceiurile nesănătoase, să renunțăm la cele toxice, să ne autodepășim și să ne dezvoltăm, ca în final, să devenim mai inteligenți emoțional, mai empatici, mai buni pentru noi și pentru cei din jurul nostru. Și pe principul acesta, mă întreb aproape zilnic, cât de mult reușim noi să ieși din această zonă de confort și cât de dificil e să gestionăm schimbarea? Asta și pentru că, așa cum probabil ați remarcat dacă aveți ceva vechime pe blogul acesta, marea majoritate a articolelor de aici au ca scop scoaterea din…
-
Copiii noștri vor doar să ne vadă fericiți
Pe timpuri, pe vremea stră-stră-stră-bunicilor noștri se făceau copii pentru a fi folosiți ca mână de lucru la muncitul pământului sau la treburile casnice. Oricât de trist ar suna, asta era realitatea. Murea un copil, se făcea altul. Altfel, rămâneau fructele neculese și animalele nerânite. Asta explică și de ce unii dintre noi încă ne-am dat viața pentru un serviciu, dar într-un concediu n-am pleca nici morți. Din fericire, astăzi trăim timpuri mult mai prietenoase în ceea ce privește nașterea și educația copiilor. Fiecare timp cu pecetea lui. Care-i rolul meu în viața copilului? Copiii nu se nasc la întâmplare și în mod clar, fac referire la nașterile planificate, într-o…
-
Prietenia mea pierdută. Prietena din mine regăsită
În 2015 am suferit cumplit după o prietenie pierdută. Atât de mult încât luni întregi m-am întrebat: oare am greșit eu cu ceva? Să-i spun? Și ce să-i spun? Cum să-i explic ceva ce ea probabil nu va înțelege? Că dacă ar fi înțeles, cu siguranță n-ar fi făcut. O să-i spun Irina, dar poate purta orice alt nume. Irina este portugheză, mai mare decât mine cu câțiva ani. Are doi copii și-l iubește pe Andre ca pe propriul ei fiu. Locuiește într-o casă frumoasă, este soția unui expat și atunci când nu se ocupă de copii acasă, face voluntariat la diferite organizații românești și internaționale. Pentru mine este un…
-
Din cimitirul de fiare vechi, Dacia lui tata mi-a spus așa
Într-o lume în care erau mai multe locuri de parcare decât mașini, nu existau oglinzi retrovizoare pe partea dreaptă și nici centuri de siguranță, mândria familiei noastre era o Dacie 1310, albă, cu numere pare. Bucuria vacanțelor noastre la cort care și acum mă mai urmăresc noaptea, amintindu-mi de ploi torențiale și vecini care sforăie, fericirea ieșirilor la iarbă verde în familie, în miros de mici și bere vor bălăngăni mereu la limita amintirilor plăcute. Iarnă grea e atunci când radiatorul mașinii este îmbrăcat în carton Pentru cei care s-au născut după `89 sau nu au deţinut automobil în anii de glorie ai Republicii, aflați că orice Dacie venea la…
