Jurnal de părinte
-
Chucky tocmai a intrat în casă și umblă dezlegată prin sufragerie
Nu mă uit la filme horror, dar dacă aș regiza unul, sigur va fi despre o jucărie oprită din buton, dar care vorbește în miezul nopții. Știți când vine cutremurul, așa pe nepregătite? Dormi liniștit în patul tău, ai dat drumul la căldură, plapuma e călduță și molicică, visezi că ești pe o câmpie care miroase a verde și proaspăt și în tăcerea nopții, se aude brusc o voce de copil, dintr-un loc nedefinit din casă: – Yellow, yellow! Te trezești deja mort, cum zice-o vorbă din popor. Abia scoți de sub plapumă doi ochi mari și-nfricoșați în timp ce te gândești cu groază: – Cât valorează viața mea? Să…
-
De ce plângi, mamă?
Se știe că plânsul este greu de gestionat. De la – băieții nu plâng niciodată, până la – vai, ce fetiță urâtă ești când plângi, lecțiile pe care le-am auzit încă din fragedă pruncie se materializează acum în adulții care nu știu să asculte un plâns bun. Pe unii copii îi distragem cu bomboane ca să nu plângă. Altora le dăm tableta, iar pe alții îi mustrăm: – Iar plângi? De ce plângi? M-am săturat să te aud plângând! Ceea ce e de condamnat. Doar parțial. Un copil poate plânge mult. E liber să plângă mult, din fericire pentru secolul în care s-a născut. Dar pe noi, părinții aceștia care…
-
La ce ne mai sunt buni părinții?
Sunt la rând la Lidl. Unde în altă parte? Dacă ar exista o aplicație pe telefon care să calculeze ritmicitatea cu care vizitez eu Lidl-ul cred că ar înnebuni pe loc soțul meu. Cât despre mine, eu sunt mai rezistentă la astfel de vești ce implică bugetul familiei. Mai ales când adaug la iaurtul bio niște rondele cu gust de oregano. Revenind, cum stăteam eu așa la Lidl cu căruțul plin, cumpărând doar niște banane bio, în spatele meu se așază o doamnă mai în vârstă cu o singură pâine în mână. Una dintre obsesiile cu care am rămas de când am fost însărcinată și care mi se reconfirmă de…
-
Sunt colecționar. Iar asta-i consumă toți banii mamei din portofel
Dacă mi-ar fi spus cineva acum câțiva ani, pe când copiii erau mici, iar eu încă dețineam trofeul de mamă perfectă în vise și gânduri, că va veni ziua în care Stikeez-urile îmi vor programa lista de cumpărături, vor decide meniul zilei și îmi vor face stocul de șervețele de bucătărie, scobitori și șosete pentru următoarele trei ierni i-aș fi spus că e nebun. – Cine, eu? Cred că nu mă cunoști! Eu, să dau banii pe prostii? Să-mi educ copiii în spiritul consumerismului? Ai mei nu vor face asta niciodată. Ai auzit? NI-CIO-DA-TĂ! Dar precum vorba cântecului, niciodată să nu spui niciodată… A fost suficient să intre copilul cel…
-
Eu, din viitor, mi-am spus așa
Rareori mă impresionează oamenii în așa fel încât să ajung să mă identific cu ei. Cred în unicitatea fiecăruia dintre noi. Și mai cred că fiecare ar trebui să ia din oamenii din jur, doar ceea ce îl poate ajuta să se dezvolte. Și apoi, să treacă mai departe la croșetat propriul destin. Nu mă închin la idoli. Ba din contră, în noi stă puterea. Până acum o vreme…. puterea mea se pierduse undeva între clasa a II-a și liceu. Mulți ani în care copilul acela liber, care ar fi trebuit să viseze, să se joace și să iubească a fost închis în pătrățelul numit: – Fă așa! – Cum?…
-
Cel mai bun lucru pe care-l poți face pentru copilul tău
La Webstock, anul acesta, m-au inspirat trei categorii de oameni: – cei până în 25 de ani care au atins succesul în viață (Cornel Amariei, 24 ani) – cei până în 35 de ani care au atins succesul în viață (Vlad Voiculescu, 35 ani) – cei peste 35 de ani care au atins succesul în viață (Andreea Esca, 46 ani) Unde succes înseamnă acolo unde mi-ar plăcea să fiu eu sau măcar copiii mei la un moment dat. Și unde succesul nu ține de vârstă. Vlad Voiculescu, 35 ani, inventatorul rețelei citostaticelor, părintele MagicHome și MagicCamp, fost Ministru al Sănătății – Cel mai bun lucru pe care-l poate face un…
-
Mama tuturor opționalelor a poposit la noi în casă
Când aveam și eu impresia că am intrat în normal cu viața de mamă cu doi copii la școală + grădiniță, mi-am lipit orarul pe frigider, mi-am făcut stoc de uniformă și check list în mașină: apă – da, ghiozdan – da, caiete – da, pijama – da, a venit uraganul opționalelor peste mine. Karate, dans, engleză, engleză, engleză de trei ori și de trei feluri, șah, pictură, modelaj, pian, chitară, tenis, baschet, tenis de masă, fotbal, teatru, jocurile minții, dezvoltare personală, balet, gimnastică și câte altele. Până să intre Andre la școală, carevasăzică, în toți anii lui de preșcolaritate nu se făcea nici un opțional la grădiniță. Și să…
-
Iar premiul pentru – Părintele cel mai relaxat – merge la….
Dacă ar fi să existe un panou cu părinții care au dat-o-n bară cu copiii la școală sigur aș deține un loc în fruntea clasamentului. Poate nu chiar primul, că n-am uitat niciodată să-i iau după ore, dar în rest, cred că sunt pe traiectorie. Psihologul din mine spune că nu întâmplător i se întâmplă perfecționistului din mine toate astea. Să mai văd și eu cum e să nu faci lucrurile ca la carte și să exersezi cu succes discursul: – Ești bine! – Te iubesc în continuare. – Lumea te place așa cum ești. – Nu e sfârșitul lumii. – Vei supraviețui. – Ești o mamă bună! – Copiii…
-
M-a luat clasa I prin surprindere
Dacă aș putea rezuma experiența cu clasa I de până acum, ar fi așa: -Am castraveți pentru gustarea de mâine? Dar mere? Iar trebuie să mă duc la cumpărături. – Ai adus penarul acasă să verific stiloul? Ai toate creioanele ascuțite? – Mami, am nevoie de Pic! Și de o pernă pentru scaun. – Ai dus banii pentru excursie? – Mamiiiii, vreau costum de dans cu Elsa! S-a împlinit o lună de când Andre a început clasa I și eu tot surprinsă sunt. Nu e ca și cum n-ar fi făcut un an întreg clasa pregătitoare, tocmai, pentru a nu fi luați cu toții prin surprindere. Și nici ca…
-
Primim copiii de care avem nevoie
Azi am ascultat vreo 2 ore numai filme despre vulnerabilitate. Brene Brown spune că fără vulnerabilitate nu există creație. Bucățica mea de creație este aici. Și de maximă vulnerabilitate. Și poate de vindecare. Ca să știe toată lumea, de vreo săptămână am intrat în plin proces de vindecare a nesiguranței care mă macină, mă obosește, mă epuizează. Sunt în curtea școlii lui Andre. Îmi pun pe GPS drumul înapoi spre casă. E același drum, de 3 ani încoace. Sunt 2 variante, mereu aceleași. Am zile când stau câte 5-10 minute să aleg drumul. Același drum de 3 ani încoace. Un drum desenat deja de GPS cu albastru, pe-o hartă…
